Ai nimănui

babe 2 (e-amuzant.ro)

N-ar fi fost nicio poveste de spus, dacă într-o duminică dupa-amiaza un ungur naţionalist, de la oraş, nu s-ar fi rătăcit în drum spre mare. Cârjeşti era un sat stafidit de munte. Te şi întrebi cum de un ungur ştiutor de carte, n-a deosebit serpentinele de faleză.
– N-avem plăcuţe bilingve, şi-a dat cu părerea Moş Tărâţă.
– No, după ce că nu ştim a scrie, n-avem nici farbă, dădu a lehamite din mână baba Ştrudela.
Din 30 de case din sat, şi alea aruncate pe ici, pe colo pe coline, doar 12 erau locuite. O mână de moşi şi babe mai răsuflau din greu, să ţină mucegaiul departe. Copiii plecaseră cu toţii la şcoli şi când s-au copt la minte n-au mai avut timp să vină, nici în vizită. Când mai murea câte unul din cei rămaşi, era îngropat în faţa casei, ultimul cal murise şi el cu mai bine de şapte ani în urmă şi dricul era folosit pe post de chioşc de îngheţată, când baba Knedla avea chef să dea laptele vacii de pomană. Satul avea un frigider şi o ladă frigorifică, la o staţie de benzină abandonată. Mai era şi un televizor, în jurul căruia se adunau când aveau de ales fasole sau de curăţat coceni, de bubele de malai. De la oraş, o nemţoaică plătită de primărie le aducea, o dată la trei luni, căţiva saci de făină şi mălai, ulei, zahăr şi dulciuri, pe care le muiau în apă, că nu prea mai aveau dinţi. Îi dădeau la schimb boabe şi înjurături pentru comunişti. Când rămâneau înzăpeziţi, trăiau din mila găinilor şi a cartofilor din beciuri. Lemne îşi luau singuri din pădure şi Moş Tărâţă încă mai era vrednic în a mânui cazanul de ţuică. Pruna brumărie nu-i lăsase încă de izbelişte.
În una din seri, când baba Roze le dădu de lucru cu un lighean de păstăi, băgară de seamă că la televizor, nişte boieri la costum promiteau bani de bibliotecă satelor defavorizate.
– Zic să luăm şi noi bani de bibliotecă …
– Da’ ce, noi ştim să citim ce se mai scrie acuma?
– Nici ochelarii nu i-am schimbat de 20 de ani …
– Ne citeşte Roze, că ea-i deşteaptă, a fost dirigintă de poştă …
– Roze vorbeşte prea pe nemţeşte şi nu înţeleg ..
– Să citească Costică Treanţă …
– Dacă citeşte el, rămânem grele până dă omătu’, că la toate ne-o propus ceva sex pe furaje …
– Numai gura-i de el …
– Da’ tu de unde ştii, Rahilă?
– Gata, gata, să citească Roze, dar cine se duce să ia banii?
– Iaca, tragem la sorţi …
Fiecare şi-a scris numele pe un bileţel şi le-au amestecat într-o căciulă veche, găsită în pădure.
– Să tragă Knedle un bilet, că ei nu-i tremură mâna.
Pe primul bilet era un x. Pe al doilea tot un x. Pe toate biletele era câte un x.
– Cotoroanţelor, nici nu ştim a scrie şi vrem bibliotecă …
– Eu ştiu, dar n-am ochelarii la mine.
– Bine, bine, să meargă Tărâţă, că el a avut un frate primar şi se pricepe la treburi din aiestea.
Moş Tărâţă bătu drumul până la oraş, cu plocoane de la tot satul în traistă, dar fu refuzat categoric de autorităţi. Fondurile europene puteau fi accesate doar de persoane până în 40 de ani. Întors acasă, fu ameninţat cu ouă vechi de-o lună şi roşii de bulion, de parcă el era Brucselu.
– De nimica nu eşti bun. Ai dat plocoanele?
– Să dea dracii în cine o mai mere să vă rezolve vouă vreo problemă. Babelor! La oraş nimeni nu se mai uită la plocoane, îţi trebuie euro pentru treburi fine. Plus că suntem şi expiraţi.
– Am o idee, făcu pace baba Ştrudela.
Şi aşa se făcu că prinseră ungurul în capcană.
Istvan, când îi văzu prima dată, crezu că erau năluci de la Săpânţa, care se aciuaseră pe la casa lor, sătule de gălăgie în sezon. Îl invitaseră în casă, să-l omenească şi să înjure împreună lipsa politicului din zonă, deci şi a semnelor de circulaţie ( care, între noi fie vorba, fuseseră luate de săteni din drum şi folosite să ţină pe picioare grajdul şi coteţele de găini). Istvan se trezi luat ostatic de arătările centenare, înarmate cu furci şi polonice şi obligat să semneze o hârtie, prin care se angaja să le facă bibliotecă.
Spre uimirea tuturor, ungurul se ţinu de cuvânt, după care se declară primar şi autonom peste satul lor. Baba Knedla se oferi să ţină evidenţa cărţilor, în caz că vreunul mai pleca pe lumea cealaltă, fără să termine ce luase de citit sub semnatură.
Când se împlini un an de la ispravă, Istvan îşi făcu din nou apariţia în sat, tot în drum spre mare, dar de data asta curios să vadă cum era întreţinut singurul petec din Transilvania care i se dăduse de bunăvoie. Pe bătrâni îi găsi discutând filosofie. După ce îl persiflară pe Freud, se năpustiseră asupra lui Nietzsche, dându-şi peste nas cu semne de carte. Fu chemat să dea dreptate şi sfârşi luat iar ostatic, pentru că nu-şi învăţase lecţia. A fost pus să returneze hectarele de Ardeal ce-i fuseseră date mai an.
Peste 5 ani fu înştiinţat, printr-o epistolă oficială, că bătrânii îi lăsaseră prin testament 5 case şi nici măcar 1 metru pătrat de pădure şi alea cu condiţia să citească o pagină de filosofie depresivă pe zi. Ai dracului boşorogi, inimi de români, minţi de nemţi. De ciudă, transformă casele în pensiune şi se îmbogăţi din turism. Totul de la o bibliotecă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s