Ai nimănui

babe 2 (e-amuzant.ro)

N-ar fi fost nicio poveste de spus dacă într-o duminică după-amiaza un ungur naţionalist, de la oraş, nu s-ar fi rătăcit în drum spre mare. Cârjeşti era un sat stafidit, de munte. Te şi întrebi cum de un ungur ştiutor de carte n-a deosebit serpentinele de faleză?!
– N-avem plăcuţe bilingve, şi-a dat cu părerea Moş Tărâţă.
– No, după ce că nu ştim a scrie, n-avem nici strop de farbă, dădu a lehamite din mână baba Ştrudela.
Din cele 30 de case ale satului, şi alea aruncate pe ici, pe colo, pe coline, doar 12 erau locuite. O mână de moşi şi babe răsuflau din greu, să ţină mucegaiul departe. Copiii plecaseră cu toţii pe la şcoli, dar când s-au copt la minte n-au mai avut dor să revină, nici măcar în vizită. Când mai murea câte unul dintre cei rămaşi, era îngropat în faţa casei. Ultimul cal murise şi el, cu mai bine de şapte ani în urmă şi dricul era folosit pe post de chioşc de îngheţată, când baba Knedla avea chef să dea laptele vacii de pomană. Satul avea un frigider şi o ladă frigorifică, la singura staţie de benzină, şi aia abandonată. Mai era şi un televizor, în jurul căruia se adunau când era de ales fasole sau de curăţat coceni de bubele de mălai. De la oraş, o nemţoaică plătită de primărie le aducea, o dată la trei luni, căţiva saci de făină şi mălai, ulei, zahăr şi dulciuri, pe care le înmuiau în apă, că nu prea mai aveau dinţi. Îi dădeau la schimb boabe şi înjurături pentru urechi de comunişti. Când rămâneau înzăpeziţi trăiau din mila găinilor şi a cartofilor din beciuri. Lemne îşi luau singuri, din pădure, iar Moş Tărâţă mânuia, vrednic, cazanul de ţuică. Pruna brumărie nu-i lăsase încă de izbelişte.
Într-una dintre seri, când baba Roze le-a dat de lucru la un lighean de păstăi, au băgat de seamă că, la televizor, nişte boieri pomădaţi, siluiţi în costum, promiteau bani de bibliotecă satelor defavorizate.
– Zic să luăm şi noi nişte bani pentru o bibliotecă …
– Da’ ce, noi ştim să citim ce se mai scrie acuma?
– Nici ochelarii nu i-am mai schimbat, de 20 de ani …
– Ne citeşte Roze, că ea-i deşteaptă, a fost dirigintă de poştă …
– Roze vorbeşte prea pe nemţeşte şi nu înţeleg ..
– Să citească Costică Treanţă …
– Dacă citeşte el rămânem grele până dă omătu’, că la toate ne-o propus ceva sex pe furaje …
– Numai gura-i de el …
– Da’ tu de unde ştii, Rahilă?
– Gata, gata, să citească Roze, dar cine se duce să ia banii?
– Iaca, tragem la sorţi …
Fiecare şi-a scris numele pe un bileţel şi le-au amestecat într-o căciulă veche, găsită în pădure.
– Să tragă Knedle un bilet, că ei nu-i tremură mâna.
Pe primul bilet era un x. Pe al doilea tot un x. Pe toate biletele era câte un x.
– Cotoroanţelor, nici nu ştim a scrie, da’ vrem bibliotecă …
– Eu ştiu, dar n-am ochelarii la mine.
– Bine, bine, să meargă Tărâţă, că el a avut un frate primar şi se pricepe la treburi din aiestea.
Moş Tărâţă a bătut drumul până la oraş, cu plocoane adunate de la tot satul în traistă, dar a fost refuzat, categoric, de autorităţi. Fondurile europene puteau fi accesate doar de persoane până în 40 de ani. Întors acasă, fu ameninţat cu ouă vechi de-o lună şi roşii de bulion, de parcă el era Brucselu.
– De nimica nu eşti bun! Ai dat plocoanele?
– Să dea dracii în cine o mai mere să vă rezolve vouă vreo problemă! Babelor! La oraş nimeni nu se mai uită la plocoane, îţi trebuie euro pentru treburi fine. Plus că suntem şi expiraţi.
– Am o idee, făcu pace baba Ştrudela.
Şi aşa se făcu că prinseră ungurul în capcană.
Istvan, când i-a văzut prima dată, a crezut că erau năluci fugite de la Săpânţa, care se aciuaseră pe la nişte case de le făcură ale lor, sătule de gălăgia din sezon. L-au invitat la masă, să-l omenească, să înjure împreună lipsa politicului din zonă, deci şi a semnelor de circulaţie (care între noi fie vorba, fuseseră smulse de săteni, din drum şi folosite să ţină pe picioare grajdurile şi coteţele de găini). Istvan s-a trezit luat ostatic de către arătările centenare, înarmate cu furci şi polonice şi obligat să semneze o hârtie prin care se angaja să le facă bibliotecă.
Spre uimirea tuturor ungurul s-a ţinut de cuvânt, după care s-a declarat primar şi autonom peste satul lor. Baba Knedla s-a oferit să ţină evidenţa cărţilor, în caz că mai pleca vreunul pe lumea cealaltă fără să termine ce luase de citit, sub semnatură.
Când s-a împlinit un an de la ispravă, Istvan şi-a făcut din nou apariţia în sat, tot în drum spre mare, dar de data asta curios să vadă cum era întreţinut singurul petec din Transilvania care i se dăduse de bunăvoie. Pe bătrâni i-a găsit discutând filosofie. După ce l-au persiflat pe Freud, s-au năpustit, care cu ce avea, asupra lui Nietzsche, dându-şi peste nas cu semnele de carte. A fost chemat să împartă dreptate şi a sfârşit, iar, luat drept ostatic, pentru că nu-şi învăţase lecţia. A fost pus să returneze hectarele din Ardeal ce-i fuseseră cadorisite mai an.
Peste alţi 5 ani a fost înştiinţat, printr-o epistolă oficială, că bătrânii îi lăsaseră prin testament 5 case, dar nici măcar 1 metru pătrat de pădure. Şi alea cu condiţia să citească o pagină de filosofie depresivă pe zi. Ai dracului boşorogi, inimi de români, minţi de nemţi! De ciudă, a transformat casele în pensiuni şi s-a îmbogăţit din turism. Totul a pornit de la o bibliotecă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s