‘Nu-mi plac oamenii!’, a strigat cămaşa aceea cu guler răsfrânt, amestecându-se printre surate cu butoni de aur, la vernisaj. ‘Nu-mi plac oamenii!’, a continuat, şuşotind la urechi, împingând alte mâneci pe lângă ziduri, stropind cu şampanie cei patru ochi ai nasturilor, ascunzând nişte feţe pe după tablouri, păstrase totuşi gulerele la vedere, dar efortul o strânsese, fără sudoare, pe corp, strivind penele şi voinţa inimii. ‘Nu-mi plac oamenii!’, s-a încăpăţânat în răspuns şi rochia cu decolteu poetic, mototolindu-se prin unghere peste care lumina trecea indiferentă. ‘Nu-mi plac oamenii!’, îi tremura stereotip pe voce, iar acul necunoaşterii alerga, trăgând pe aţă încă un volan, a altă dantelă, blocând şi ultima ieşire a labirintului mătăsos, amuţind deznădejdea inimii, căreia îi creşteau, în veşnicie, două aripi.
(by Bob )