Poveste din album

skeletons

Alin Pricinăveche locuia în gălăgia unui mare oraş. Ronţăia covrigi, cot la cot cu ceilalţi, de dimineaţa, în drum spre serviciu, lăsând în urmă nevricalele cafelei de-acasă. Aglomeraţia îi pria, căci spre deosebire de cei mulţi şi obosiţi, el păstra un pas uşor. Oamenii scriau povestea străzilor ţinând de mână propriile amintiri, un film color în care regizorii şi actorii îşi pasau replici şi roluri, fascinaţi de experienţa în sine şi nu aşternând covorul roşu al aşteptărilor pentru marele final. Alin Pricinăveche nu primea ajutor, deşi târâia prin viaţă un handicap: obsesia curăţeniei de amintiri. Dacă ceilalţi le ofereau amintirilor cel mai confortabil pat, mese bogate în vitamine şi îmbrăcăminte elegantă, cu etichetă scumpă, Alin le ţinea în beciul întunecos şi umed al casei, le arunca coji de pâine cât să nu fie acuzat de omor şi le bătea de le suna apa în cap, când se-mbăta şi le auzea prin podele văicărindu-se. Amărâtele nu-i cereau niciodată nimic, îşi plângeau rănile şi l-ar fi părăsit, numai să le fi dat ocazia, dar bărbatul se temea că ridicate la putere şi răsfăţate de alţii, ar fi putut să-i dea viaţa peste cap, obligându-l să socializeze sau mai rău, să fie infestat cu păreri de rău şi speranţe de concubinaj. În sinea lui încerca să se convingă că într-o zi va uita definitiv de ele sau pur şi simplu va coborî în beci şi nu va mai recunoaşte pe niciuna dintre ele. Acum, deşi slăbite şi pline de vânătăi şi cicatrici, îl întâmpinau cu aceeaşi ochi ageri, chiar aşa adânciţi în orbite.
Într-o zi, cuprins de febră, recunoscu pe piele nişte bube cu limba scoasă, ca cele din copilărie, când mama îl îmbăia într-o poţiune urât mirositoare, dârdâindu-l din cap până în picioare în răcoare. Coborî mânios în beci. În toate limbile pământului, banner-e cu proverbe şi zicători avertizează să nu iei hotărâri la nervi. Amintirile, simţind mirosul rânced al stării de delir, l-au atacat din toate părţile, plăsmuiri numai piele şi os, cărându-i pumni obosiţi la spinare. Nişte schelete, pe care carnea putrezită atârna ca o răşină lăcrămoasă, îl traseră sub ele, aproape sufocându-l. Cu greu se trase pe uşă afară, blestemând şi jurându-se, atunci şi acolo, să nu mai deschidă uşa Pandorei.
Viaţa îl trase de cravată în cotidian şi după câţiva ani înserând în baruri şi restaurante, se întoarse acasă însoţit. Felicia Vorbădulce se miră de aerul steril al casei şi indiferentă la perfecţiune, ca orice altă femeie, îşi aruncă neglijent pe podele cerceii zornăitori. Clinchetul vesel dădu palme, scoţând din inconştienţă tăcerea din beci. Curioasă, pisicoasa Felicia nu se lăsă până nu-l convinse pe Alin să-i arate pânzele de păianjen din casă. Simţindu-l tremurând la intrarea în beci, îl trase, râzând, după ea pe scări şi-i ceru s-o iubească acolo, pe divanul în care zăceau îngropate scheletele care imploraseră uitarea.
Alin Pricinăveche nu-şi mai aduce aminte mare lucru din acea noapte, dar, împreună cu nevastă-sa, scoate zilnic la plimbare nişte pui de amintiri, grăsuţi şi zâmbăreţi. Şi pentru că realitatea nu scuteşte pe nimeni de pedeapsă, vecinii au alertat Serviciile Sociale, deoarece copiii numeroşi ai cuplului arată anormal de fericiţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s