Poveste din album

skeletons

Alin Pricinăveche locuia în gălăgia unui mare oraş. Ronţăia covrigi, cot la cot cu ceilalţi, de dimineaţa, în drum spre serviciu, lăsând în urmă nevricalele cafelei de-acasă. Aglomeraţia îi pria, căci spre deosebire de cei mulţi şi obosiţi el păstra un pas uşor. Oamenii scriau povestea străzilor ţinând de mână propriile amintiri, un film color în care regizorii şi actorii îşi pasau replici şi roluri, fascinaţi de experienţa în sine şi nu aşternând covorul roşu al aşteptărilor pentru marele final. Alin Pricinăveche nu primea ajutor, deşi târâia prin viaţă un handicap: obsesia curăţirii de amintiri. Dacă ceilalţi le ofereau amintirilor cel mai confortabil pat, mese bogate în vitamine şi îmbrăcăminte elegantă, cu etichetă scumpă, Alin le ţinea în beciul întunecos şi umed al casei, le arunca coji de pâine, cât să nu fie acuzat de omor şi le bătea de le suna apa în cap, când se-mbăta şi le auzea, prin podele, văicărindu-se. Amărâtele nu-i cereau niciodată nimic, îşi plângeau rănile şi l-ar fi părăsit, numai să le fi dat ocazia, dar bărbatul se temea că ridicate la putere şi răsfăţate de alţii, ar fi putut să-i dea viaţa peste cap, obligându-l să socializeze sau mai rău, să fie infestat cu păreri de rău şi speranţe de concubinaj. În sinea lui încerca să se convingă că într-o zi va uita definitiv de ele sau pur şi simplu va coborî în beci şi nu va mai recunoaşte pe niciuna dintre ele. Acum, deşi slăbite şi pline de vânătăi şi cicatrici, îl întâmpinau cu aceeaşi ochi ageri, chiar aşa adânciţi în orbite.
Într-o zi, cuprins de febră, a recunoscut pe piele nişte bube, din cele care stau cu limba scoasă, ca cele din copilărie, când mama îl îmbăia într-o poţiune urât mirositoare, dârdâindu-l din cap până în picioare, în răcoare. A coborât, mânios, în beci. În toate limbile pământului, banner-e cu proverbe şi zicători avertizează să nu iei hotărâri la nervi. Amintirile, simţind mirosul rânced al stării de delir, l-au atacat din toate părţile, plăsmuiri numai piele şi os, cărându-i pumni obosiţi la spinare. Nişte schelete, pe care carnea putrezită atârna ca o răşină lăcrămoasă, l-au tras sub ele, aproape sufocându-l. Cu greu a reuşit să se tragă pe uşă afară, blestemând şi jurându-se, atunci şi acolo, să nu mai deschidă în veci uşa Pandorei.
Viaţa l-a tras, de cravată, în cotidian, iar după câţiva ani de înserări în baruri şi restaurante, s-a întors acasă însoţit. Felicia Vorbădulce s-a mirat de aerul steril al casei şi, indiferentă la perfecţiune, ca orice altă femeie, şi-a aruncat neglijent, pe podele ,cerceii zornăitori. Clinchetul vesel a bătut din palme, scoţând din inconştienţă tăcerea din beci. Curioasă, pisicoasa Felicia nu s-a lăsat până nu l-a convins pe Alin să-i arate pânzele de păianjen aciuate prin casă. Simţindu-l tremurând la apropierea de beci, l-a tras, râzând, după ea pe scări şi i-a cerut s-o iubească acolo, pe divanul în care zăceau îngropate scheletele care imploraseră uitarea.
Alin Pricinăveche nu-şi mai aduce aminte mare lucru din acea noapte, dar, împreună cu nevastă-sa, scoate zilnic la plimbare nişte pui de amintiri, grăsuţi şi zâmbăreţi. Şi pentru că realitatea nu scuteşte pe nimeni de pedeapsă, vecinii au alertat Serviciile Sociale, deoarece numeroşii copii ai cuplului arată anormal de fericiţi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s