Chirii pe vise

knickers

În anii nărăviţi ai şederii mele în Bucureştii României, m-au tras de nervi în jos două aspecte cruciale în viaţa unui chiriaş. Primul: dezgustul vecinilor care-şi pregătesc liniştea veşnică, în urechi, faţă de exuberanţa tinereţii şi al doilea: sindromul ‘nepoata mea’. Sindromul ‘nepoata mea’ e starea de urgenţă care se instalează când proprietarul apare cu o faţă spăşită şi o pungă de dropsuri, apelând la sufletul tău curat, care i-a dat peste mână pe la spatele nevesti-sii, pe când exemplifica cât spaţiu e în dulapuri, prin introducerea de sine. La câteva luni distanţă, o nepoată din provincie nu are unde înnopta, e sărmană şi lipsită de apărare, nu ca tine, deja la a doua pungă de seminţe de floarea soarelui şi ultimul set de înjurături de pe stadionul din Grant. Există varianta datului în vileag şi lăsatul la mila consoartei, dar pe termen lung aduce ghinion şi domnului îi dă  idei. N-aveam timp şi nici răbdare de a împărţi confidenţe cu căsnicii îndelung fericite. Cu sabia prinsă de doar 24 de zale deasupra capului, am cerut ajutor prietenilor, cunoştinţelor, afişelor de pe căminele Regiei. Pe anunţul unuia cu bere la gheaţă o mână nervoasă căuta un şorţ de gospodină, cu bani de chirie în buzunar. L-am sunat, ne-am văzut, ne-am luat de mână, fără vreun motiv anume, căci disperarea lucea în priviri din ambele sensuri şi destinele bătuseră oricum palma cu o zi înainte. Norocul a stat şi el vreo două zile cu noi, cât să ne dăm seama că nu ne incomodam la bucătărie şi nu lăsam mai mult de 3-4 obiecte de îmbrăcăminte aruncate pe jos. Nu ne plăcea să dăm cu aspiratorul, dar contra unei cafele şi a 2-3 ţigări, femeia de serviciu, care se ocupa de casa scării, arunca pe geam şi praful din apartamentul nostru. După şase luni de convieţuire paşnică, eram atât de buni prieteni de parcă eram şi fraţi. Apoi s-a lăsat posedat de un obicei bizar. De câte ori mergeam la cumpărături îmi punea tot felul de preparate în coş. Cumpărăturile le făceam separat, pentru că încercam să ne surprindem când ne venea rândul la gătit. Eu preluasem pe polonic prânzul, el jongla la furculiţă cu cina. Dimineaţa păzeam împreună cafeaua, să nu dea în foc şi abia dacă mai aveam timp de-o ţigară. L-am prins când lăsase să alunece de pe raft, direct în coş, un spray de frişcă. M-a întristat peste masură, pentru că avusesem impresia că-i plăcea frişca bătută de mine, personal, din smântână proaspătă, calitate extra, cu un moţ de coajă rasă de lămâie şi vanilie. Apoi au început să apară pe rând un baton de brânză topită, un salam săsesc, ardei capia şi vinete de musaca. Mă loveam de ele abia când ajungeam la casa de marcat şi crezând că are probleme cu banii, plăteam eu tot, doar aşa îmi puteam explica de ce acţiona ‘pe furiş’. Pentru doi oameni care se văzuseră în chiloţi, mi se părea un fapt inadmisibil. În chiloţi împărţisem odată o cină frugală, rece, de la frigider, într-o seară în care până şi termometrul se îmbătase cu propriul alcool. Pentru un timid, fusese reconfortant să-l văd purtând o pereche de chiloţi sumară, de macho, frumos arcuită pe picior. Eu eram pe atunci în perioada ‘hard rock’, aşa că-mi cumpărasem de la solduri nişte boxeri gri cu buline roz, cu nasturi la prohab şi elastic pe picior. Când i-a vazut s-a înălbit la faţă, crezând că adăposteam între picioare un sex din aceeaşi categorie cu al lui. Ca să nu i se facă rău, am ales calea adevărului, deschizând prohabul şi n-am mai apucat să-l prind când s-a întins cât era de lung la podea, leşinat. Înfricoşată, m-am uitat şi eu să văd ce naiba îmi crescuse acolo, dar nu era decât un ghemotoc de scame roz, care se adunaseră de pe buline. Nu mai e nici urmă de calitate în importurile astea chinezeşti. Când m-am aplecat să-i fac reanimarea, m-a prins de sâni, disperat să vadă dacă măcar ăia nu erau de plastic. Natura fusese darnică în acea parte a corpului, aşa că n-a fost nevoie să-i dau palme, şi-a revenit brusc şi a cerut schimb de tricouri. I-am dat peste mână, nu marcase niciun gol şi eu schimbam numărul de pe tricou doar cu campioni. Şi din registrul anatomic s-a mutat direct în cleptomanie emoţională, fura din magazine de dragul de-a mă vedea plătind. Arunca în coş şi cu ochii închişi, din întoarcere, sărind demonstrativ, spre deliciul copiilor. Am fi putut deschide o agenţie de clovni, pentru corectarea lipsei de imaginaţie a părinţilor. Ce a băgat însă spaima în mine, a fost trecerea la etapa ‘gemenii’. Îmi purta tricourile şi într-o zi l-am găsit învârtind la tocăniţă cu sutienul meu de dantelă, pe post de brâu. Îl lăsase baltă elasticul de la nădragi şi nu găsise altceva să-i ţina strânşi pe corp. Când au crescut preţurile la apă, a venit cu ideea să facem baie împreună, ca să nu risipim. Ca să mă spele pe spate exersa o oră. Îi intrase în cap că trebuia să aibă grijă de noi. Şi aş mai fi avut parte şi azi de tratament preferenţial, dacă o verişoară de-a lui n-ar fi fost dată afară din cămin şi n-ar fi fost în căutarea unui acoperiş de pus pe cap. Am plâns la despărţire, dar nu mai mult de jumătate de oră, deoarece mă recomandase unui prieten din copilărie, care apăruse deja la uşă, să care valizele. O dulceaţă de băiat. Dormeam cu el lunea şi vinerea, când avea program de homosexual şi îi era frică de întuneric. În rest beam limonadă şi recitam Shakespeare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s