De vezi dincolo de monezi

coin

Mă uitam la el ca la o poză aţipită pe noptieră. Citea rotunjind paginile pe degete, fără să tresară de dorul meu. Pendulul îşi dădea orele peste cap, plictisit de lipsa fericirii. Îmi era dor să-mi fie frig pe coama cearceafului, dar acum ne păstram numele în buzunarele hainelor de casă, egoişti cu propriile litere. Voia să ne salveze de mâna lungă a sănătăţii mentale, care se chinuia să ne pună amprenta pe frunte, semnul acela analfabet al lipsei de griji. Ne ferea şi de căderea în înghesuiala speranţelor, cele care strigă obraznice după fericire. Chinul şi mizeria lucidă ne păstrau în rândul oamenilor interesanţi. Era minuţios în pregătirea călătoriilor. Dragostea îşi horcăia ultimele clipe în noi, iar noi, cu câlţi de bumbac în urechi, puneam toată vina pe umerii Parisului. Renunţasem să mă mai gândesc la gustul lui, cu mult timp în urmă. Lenea stepei sufleteşti mă ţinea pe loc. Aşa departe ne eram că simţeam vântul aducând gânduri de la alţii. Mă mira lupta lui în ciuda fericirii. Când răspunsul iniţial îi negase aşteptările, şi-a instruit mama să atace flancurile cu ameninţări mascate în extrem. S-ar fi sinucis fără mine. Egoismul trage deznădejdea dupa el, în abis.

Din al nouălea cer, căzut pe ultima pătură de nori, avionul abia aştepta să scape de noi, pe malurile Senei. Acolo sus sperasem să ne putem atinge din nou. Era ceva legat de Dumnezeu ce nu înţelesesem niciodată. Poate de aproape nu minţea.

Lângă mine, paginile lui mă ocoleau, ascunzându-şi numărul de destin sub unghiile lui pătate cu linii caste. Dincolo de reticenţe noi, avea mâini frumoase. Am închis ochii, încercând să-mi aduc aminte o rugăciune. Cerceii lungi, ca nişte dansatoare africane, băteau din picioare ritmul timpanelor. Încercând să le prind şoldurile în palmă, am atins o limbă ca de clopoţel. De cât timp nu mai deschisesem ochii cu uimire? De partea cealaltă, pe stânga inimii, un bărbat frumos învăţa să meargă, pe degete, câteva monezi. Mi-a numărat trei din vârful buzelor, după care, dându-le frâu liber din încheietură, le-a lăsat să se alerge. Erau patru. Apoi cinci. Am început să bat din palme. Veneau la joacă monezi de după ureche, din mânecă, din respiraţia festivă. Un magician. Mi-a prins palma şi a lăsat să cadă o ploaie de monezi, după care m-a închis, în căuş, cu a lui. M-a rugat să suflu peste ele praf de stele, de la zâne. Mâna lui şi-a luat apoi rămas bun de la palma mea, sărutându-i inima caldă. Monezile dispăruseră, deşi jur că ardeau în linia soarelui. Am râs şi a scos o pereche de cărţi. M-a purtat prin poveşti cu numere impare, cu regine geloase şi răzbunătoare, regi bătrâni şi nevăzători şi amanţi tineri, trădători ticăloşi. Regăseam într-un colţ de-al meu ceva din copilărie. Dar viaţa nu permite ataşamentul faţă de timpul pierdut. Stewardesele s-au apropiat să ne roage să redevenim serioşi, pentru că deranjam viaţa încruntată a însoţiţilor de invidii la bord, sau ne vor despărţi, practica comună fiind schimbul de locuri.

În ochii lui m-am văzut aruncând zalele pe pantofii eleganţi ai arogantului Paris.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s