Zbor răpit

woods

La marginea satului, la poarta unei case cu suflet de chirpici, căzută pe inimă, de oboseală, de la câte focuri legănase pe vatră, o femeie bătrână, cu ochi smulşi de sub umbra tulpanului, punea pe răboj umblătura păcatelor. Nici Sfântul Petru n-ar fi îndrăznit să iasă în faţa Domnului cu aşa judecată aspră şi nemiloasă. Baba pierdea pe descântec de ierburi somnul muierilor şi al fecioarelor, făcându-l nesimţitor la ispita diavolilor, cu chipul împlântat pe fagure de miere şi zbor scuturat din aripă de înger. Sub nouă porţi ale raiului, la a cincea casă depărtare, Maria florilor de câmp îşi frământa temătoare trupul, sub cămaşa plânsului de borangic. O furase, decuseară, lăzii de zestre. Ca o mângâiere îi tremura pe piele, purtând-o de ici colo, prin odaie. Aşteptarea de trei zile şi trei nopţi îşi încheiă socotelile la miezul nopţii. Făcuse vrăji la fântână, înnodând raze de lună pe orbul adâncurilor, ca să ademenească steiul inimii zburătorului. Numai unul şi numai acela. Îl visase în pripă, când o atinsese febra la plămâni, pe când picura cu zăpadă pe lingură. Mumă-sa adusese popa, să-i citească de liniştire şi împăcare cu Ştima Nopţii. Ştima Întunericului, ocrotitoarea zburătorilor, suflete călcate pe cărbuni încinşi la căluşul iadului. Nu năştea din lună plină copil cuminte care să nu fie dat ofrandă înaripaţilor. La atingere, aripile îngerilor se smoleau şi în ochi le sângerau tăciuni, îngenunchindu-i în armata cotropitorilor. Maria lepădase crucea verde de busuioc la icoană, când îi apăruse pentru prima oară, în vis. Era frumos diavolul şi nu ştia nici Sfântul, nici Pământul, când va fi fost să-şi arate fiara colţii! Aerul începu să tremure sub biciul din şapte piei. Se ivi la fereastra deschisă şi o privi lung, cu uitătură fierbinte. I se prinse de umeri şi se lăsă să-i absoarbă puterea, pe spate. Răcnindu-şi izbânda, zburătorul o trase după el în capcanele nopţii. O purtă prin taigalele ruseşti, chiuind în pustiul cuvântului, Ea-l prinse cu mâinile palide strâns, de după gât, implorându-l să n-o uite vântului. O purtă pe braţe prin stepa aspră, ca pe nimfa apelo, acoperindu-i cu pieptu-i pielea dulce ca laptele. Aproape că o adormi, murmurându-i cântece vechi de iubire, de pe vremea fecioriei în dragoste a lui Dumnezeu. Prinşi de mâini, alergară prin neliniştea coniferelor, zgâriindu-se cu durerea mocnită a acelor – frunze mici. La sauna savanelor îşi spălară sufletele de pizma trupurilor obosite, adăstând asudaţi în uriaşe orhidee carnivore, cu nectarul otrăvitor lipit de tâmple. Înecată în braţele vânjoase, amazoniene, o împinse, uşor, în somn pe firul Ecuatorului. Se lăsă pe obadă, ca s-o prindă, la vărsarea zorilor, carul mare al stelelor. O lăsă în patul început, sub care se zbătea, în lanţuri grele, neprihănita tinereţii. 

Baba îl văzu pândindu-i fetei primele vorbe şi-i aruncă hangerul de argint drept în inimă:

-Om să te faci, să-i cunoşti chinul!

Maria florilor de câmp îi era dragă şi lui Dumnezeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.