Ca sarea din păcate

gipsy

Frăguţa era ţiganca lui Vodă. Deşi o împopoţona Vodă cu mătăsuri, aduse pe drum cu peripeţii din Imperiul Chinei, în roşu, ca macii câmpului, în aurul grânelor, în verdele ierbii şi neaua reginelor nopţii, Frăguţa nu-i bucura ochii, ci, ca o zvârlugă, ieşea pe poarta castelului şi o întâlneau uneori vânătorii prin hrubele codrului ori tolănită lângă scorburi, din care o ascultau, cuminţi, coconi de iepuri sălbatici. Tată-său se prăpădise, lovit de un armăsar otrăvit la potcoavă. Umbla vorba că un unchi al lui Vodă, mare sfetnic, îi purta sâmbetele mumă-sii. Rita, mamă-sa, ţinea grădina de ierburi a Doamnei, că mult era palidă şi lupta cu viaţa, pe pat cu baldachin. Vodă află fata, pe Frăguţa, când toată servitorimea o căută cu strădanie mare şi ea moţăia fericită, în crângul din vale, la umbra dulce şi cu murmur de poveste a stejarilor îmbrumaţi cu argint la coajă şi la inima prinsă-n roţi de fier. De atunci începu a boli Vodă, că n-ar fi vrut să-şi ţină mintea doar sub poalele zgâtiei de ţigancă. Treburile împărăţiei păreau că se depărtează de el şi se găsea rezemat de scobitura ferestrei, poftind la dansul ei legănat, cu talpa pe roua zorilor, la vrerea despletită şi fără teamă în faţa zilei care îmbătrânea firea şi pielea, întunecată ca mânia soarelui, caldă ca slăbiciunile lui. La o vreme, simţi Vodă că de hotare se apropia năpastă. Ţara îi cerea şi cugetul şi trupul înapoi. Păşind în alcovul în care slugi de încredere aduseseră fata, se lăsă să ofteze cu o ultimă părere de rău. I-ar fi plăcut să-i dea timp, să-l tragă sub vrajă. Petale de roze îi însoţeau picioarele goale şi inima îi sălta în piept de bucurie. Când îi văzu trupul fraged, răstignit pe horbota albă, înţepeni pe gânduri. Mai întâi i se pârguiră obrajii de râs, după care furia îşi făcu de cap pe stepa răbdării. Frăguţa zăcea unsă cu rahat, din cap până la picioare, sfidându-l, provocându-l la limita dreptăţii. Porunci gărzilor iatacului s-o arunce în ocnă. La treapta cea mai de jos, unde doar ucigaşii ceia fără milă şi duşmanii lui Voda îşi găseau sfârşitul.

Pe Frăguţa o lăsară legată la ochi. Când se dezmetici şi-şi smulse năframa ce-i dădea fiori pe şira spinării, o copleşiră luminiţele mici şi fierbinţi din răzbunările albe. Ochi de pisică, aşa o botezase bunică-sa a bătrână,  când o luase să fure vorba ielelor, luna îşi mânjea faţa de pe fund de ceaun şi mutila sufletele muritorilor care îndrăzneau s-o pândească.

Fata rămăsese închisă în biserică peste noapte, cât mumă-sa zăcuse bolnavă de friguri şi popa, adus să-i citească, o luase cu el, să-i vâre în sânge o rugăciune. Fata se ascunsese sub falduri grele din altar şi popa, dedulcit la Sfânta Împărtăşanie, adormi cu braţele pe cruce, strigându-i numele în deşertăciunea cimitirului. De atunci Frăguţa avea mereu anafură cusută în tivurile fustelor şi ţinea tot timpul la gât o sticluţă cu agheazmă. De sub nasul lui Vodă luase o sticlă de vin, vin pe care domnitorul îl adusese să-i îmbăieze minţile. Sarea acoperise în nestemate osemintele aduse ofrandă şi-şi făcuse din păcate altar. Fata cercetă cu răbdare de bob de nisip cotloanele închisorii, fără să ştie de răzbunarea nevricoasă a orelor, a zilelor, a vieţii. Un susur de apă şi-un fir de lumină o învăţară, cu puţinul, despre fericire. Liniştea scoase la iveală o tânguire. Bărbatul avea gâtul prins în lanţuri şi mâinile îi atârnau, ca frânte din zbor. Pe buze, sarea îşi pusese sărutul amar, ca o pecete pe degetarul necontenitului. Trei zile îl chinui cu hangerul, pe care îl găsi ascuns la carâmba cizmei, până i se prăbuşi în braţe. Acoperiţi în sudoare, aveau împreună gust de sare.

Când Vodă, chinuit de coşmaruri aprige, deşi glorios pe câmpul de luptă, trimise oşteni să aducă fata înapoi, aceştia se întoarseră îngroziţi şi tot palatul fremătă, cuprins de teamă. Pe mormântul alb zăceau pene de multe orătănii şi sânge, împreunat cu sarea. Viaţa îşi luase zborul. Viaţa însăşi era o plecare.

Din gura peşterii, două arătări, scăldate în sânge şi molimă, pătrunseră în sat, după ce miezul nopţii alungase luna sub ceaţă. Pe baba Rada, care-i descânta lui Vodă, o găsiră moartă, aplecată pe fereastră. Părul şi unghiile i se albiseră, de ciudă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s