Vieţi pe tipsii de argint (I)

vals

O candelă din candelabru

Pe eleganta doamnă Otilia o întâlnisem în ultimii ani de liceu.  Nu aveam cu ce plăti vacanţele prelungite la Marea Neagră şi ea se oferise să-mi răsplătească strădania, dacă-i curăţam argintăria. În anii resemnaţi cu tăvi de plastic ai socialismului, colecţia fusese îngropată sub nişte tufe de trandafiri, în grădină. Uneori doamna se trezea noaptea şi i se părea că florile scot pe nări văpăi, respirând din taina cufărului, mânjindu-se pe faţă, doar ca să-i facă în ciudă lunii, cu ifose de împrumut. Obiecte de suflet, desperecheate, zăceau sub anteriul grădinii, ca nişte oseminte aruncate într-o groapă comună, în care destinele se uneau şi se confundau, tăcând şi vorbind în acelaşi timp. Când aveau chef de sfadă, făceau o aşa gălăgie, că mâinile doamnei se dădeau un pas înapoi, frământând speriate, neştiind de râdeau ori plângeau sau poate doar fuseseră atinse pe inimi şi le durea.

Anii, mulţi după o vreme, îşi făceau timp să oprească şi să schimbe caii şi pe la noi, în fiecare vară. Doamna Otilia trăgea perdelele peste ferestrele diligenţei noastre şi porneam într-o călătorie fără bilet, la mila vizitiului, mare admirator al doamnei.

De obicei doamna servea cafelele cu economie în mişcări, parcă cu teamă, să nu le tulbure aroma. Maria, care o ajuta la curăţenie, avea grijă să apară la momentul potrivit cu platouri cu prăjituri şi plăcinte. Aplecată deasupra comorii eu aduceam înapoi, pe chipurile de metal, lumina furată de nişte cearcăne albăstrii. Foloseam mixturi special preparate de ţiganii argintari care lucraseră din neam pentru boierul Varlaam, străbunicul doamnei. Savurând licoarea izbăvită de amărăciune, o priveam rătăcind prin albume de familie şi jurnale vechi, scoţând, în oftaturi grele, câte un colţ de amintire. 

– Candelabrul de la tanti Clemance! Comandat la Viena special pentru logodna mamei. Cel vechi îşi pierduse culoarea din obrajii de cristal. Plângea după bunica, pe care o văzuse mireasă, dar care se grăbise să ducă Domnului nişte copile frumoase, din stirpe de îngeri. Bunica şi cele două surori ale mamei s-au stins în arşiţă, la vremea aceea nu apucai nici să-ţi faci o cruce, implorând mila Domnului, că se grăbeau să pună mâna pe tine scarlatina şi slăbiciunea plămânilor, fluturând sufletele ca pe nişte batiste pe peronul războiului. În urmă a rămas bunicul, să le plângă şi să se îngrijească de zestrea mamei, care, la rândul ei, îl avea în grijă pe mezin, nenea Albert, însurat mai apoi, foarte bine, în Elveţia.

Ai lui tata avuseseră moşie la Paşcani. N-o duseseră rău nici pe vremea comuniştilor, căci plătiseră partidului nişte posturi pe la Bancă Naţională şi la Muzeul de Istorie. Acolo se îngrijiseră şi de pierderile altora. Mama era o apariţie eterică, blondă pe cât de negre mi-au fost mie pletele. Avea două petece de cer albastru pe faţă, cu lumină curată şi chef de joacă la soare. Tanti Clemance îi alesese rochia de mireasă de la Paris, un azur de iunie, fugit după un amurg violaceu. Pantofii de mătase, făcuţi de comandă la Bucureşti, fuseseră trimişi cu curierul. Tata mai fusese logodit o dată, dar îşi pierduse minţile când văzuse o fotografie a mamei în salonul mătuşă-sii Eleonara. Mătuşa Eleonora era la vremea aceea profesoară de muzică la Şcoala de Fete şi păstrase, înrămate, fotografii cu elevele preferate. Dintre ele figura mamei se desprindea ca o aură, una din cele uitate pe pământ. Gurile rele spuneau că mama domnişoarei Aurelia, pe care tata o lepădase pentru mama, se juruise să se răzbune pe cea care îi zdrobise inima fiică-sii. Tot la vremea aceea doamna în cauză se iubea cu un francez care, stabilit la Iaşi, supraveghea transporturile de mărfuri din Est către o afacere de familie, cu prăvălii în câteva capitale europene. Mai avea interese şi în comerţul cu pietre preţioase din India, pe care le livra unor bijutieri ruşi, măiestria lor fiind expusă mai apoi în marile saloane de la Paris şi chiar în unele de peste ocean. Tatăl Aureliei îşi pierduse un picior pe front şi odata cu el orice interes despăturit, înafara cronicilor de război, pe care le consuma cu uşile închise. Au fost cu toţii invitaţi la petrecerea de logodnă a mamei. Monsieur Julien s-a îndrăgostit iremediabil şi nebuneşte de mama. La sfârşitul ultimului dans, a sărutat-o pe gură, chiar sub umbra, ca de vâsc de Anul Nou, a pe atunci tânărului candelabru. Bunicul s-a văzut nevoit să-l dea pe uşă afară, căci tata ar fi strigat oaspeţilor că se simte îndreptăţit să-l împuşte. Uite-l! Nu ştiu cine a putut păstra o fotografie … poate buclucaşa mătuşă Eleonora. Un bărbat cu adevărat frumos, Monsieur Julien … poate nu atât de pedant ca tata, dar …

– Dar … doamnă Otilia …

– Ştiu, ştiu, din acea ultimă privire, de adio, mama mi-a furat culoarea …

 

Reclame

Un gând despre “Vieţi pe tipsii de argint (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s