Vieţi pe tipsii de argint (I)

vals

O candelă din candelabru

Pe eleganta doamnă Otilia o întâlnisem în ultimii ani de liceu.  Nu aveam cu ce plăti vacanţele prelungite la Marea Neagră şi ea se oferise să-mi plătească strădania, dacă-i curăţam argintăria. În anii resemnaţi cu tăvi de plastic ai socialismului, colecţia fusese îngropată sub nişte tufe de trandafiri. Uneori se trezea noaptea şi i se părea că florile scot din adânc văpăi din cufărul tainei şi se mânjeau pe faţă, să-i facă în ciudă lunii, cu ifose de împrumut. Obiecte desperecheate zăceau sub anteriul grădinii, ca nişte oseminte într-o groapă comună, în care destinele se unesc şi se confundă, care tac şi vorbesc în acelaşi timp. Când aveau chef de vorbă, făceau o aşa gălăgie, că mâinile se dădeau un pas înapoi speriate, căci nu ştiau de râd ori plâng sau poate le-or fi atins pe inimi şi le durea. Anii, mulţi după o vreme, şi-au făcut timp să oprească în staţie, în fiecare vară. Doamna Otilia trăgea perdelele peste ferestrele compartimentului nostru şi porneam într-o călătorie fără bilet, la mila şefului de tren, mare admirator al doamnei. Servea cu economie în miscari cafelele. Maria, care o ajuta la curăţenie, avea grijă să apară la momentul potrivit, cu platouri cu prăjituri şi plăcinte. În timp ce eu aduceam înapoi, pe chipurile de metal, lumina furată de cearcăne albăstrii, cu mixturi special preparate de ţiganii argintari, care lucraseră din neam pentru boierul Varlaam, străbunicul dumneaei, doamna rătăcea prin albume şi jurnale de familie, scoţând, în oftaturi grele, câte o scoarţă de amintire. 

– Candelabrul de la tanti Clemance! Comandat la Viena pentru logodna mamei. Cel vechi îşi pierduse culoarea din obrajii de cristal. Plângea după bunica, pe care o văzuse mireasă şi care se grăbise să ducă Domnului nişte copile frumoase, numai bune pentru ceata de îngeri. Ea şi cele două surori ale mamei s-au stins în arşiţă, pe-atunci n-apucai să faci o cruce, fluturând batista pe peron războiului, că se grăbea să pună mâna pe tine scarlatina sau slăbiciunea plămânilor. A rămas bunicul să le plângă şi să se îngrijească de zestrea mamei, care, la rândul ei, îl avea în grijă pe mezin, nenea Albert, însurat mai apoi în Elveţia.

Ai lui tata avuseseră moşie la Paşcani. N-o duseseră rău nici pe vremea comuniştilor, căci plătiseră partidului nişte posturi la Bancă şi la Muzeul de Istorie. Acolo îngrijiseră şi de pierderile altora. Mama era blondă, pe cât de negre mi-au fost mie pletele. Avea două petece de cer albastru pe faţă, cu lumină curată şi chef de joacă la soare. Tanti Clemance îi alesese rochia de la Paris, un azur de iunie, fugit după un amurg violaceu. Pantofii de mătase, făcuţi de comandă la Bucureşti, fuseseră trimişi cu curierul. Tata mai fusese logodit o dată, dar îşi pierduse minţile când văzuse o fotografie a mamei, la mătuşa Eleonora în salon. Mătuşă-sa Eleonora era profesoară de muzică la Şcoala de Fete şi păstrase o fotografie cu elevele preferate, din care figura mamei se desprindea ca un înger, de cele uitate pe pământ. Gurile rele spun că mama domnişoarei Aurelia, pe care tata o lepădase pentru mama, se juruise să se răzbune pe cea care îi zdrobise inima fiică-sii. La vremea aceea se iubea cu un francez care, stabilit la Iaşi, supraveghea transporturile de mărfuri din Est către o afacere de familie, în câteva capitale europene. Mai avea interese şi în comerţul cu pietre preţioase din India, pe care le livra unor bijutieri ruşi, măiestria lor fiind expusă mai apoi în marile saloane de la Paris şi în unele de peste ocean. Tatăl Aureliei îşi pierduse un picior pe front şi odata cu el orice interes despăturit înafara cronicilor de război, pe care le consemna cu uşile închise. Cu toţii fură invitaţi la petrecerea de logodnă. Monsieur Julien se îndrăgosti iremediabil de mama. La sfârşitul ultimului dans, o sărută pe gură, chiar sub umbra, ca un vâsc de An Nou, a pe atunci tânărului candelabru. Bunicul s-a văzut nevoit să-l dea pe uşă afară, căci tata ar fi strigat oaspeţilor că se simte îndreptăţit să-l împuşte. Uite! Nu ştiu cine a putut păstra o fotografie … poate buclucaşa mătuşă Eleonora. Un bărbat cu adevărat frumos, Monsieur Julien … poate nu atât de pedant ca tata …

– Dar doamna Otilia …

– Ştiu, din acea ultimă privire mama mi-a furat culoarea …

 

Anunțuri

Un gând despre “Vieţi pe tipsii de argint (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s