Vieţi pe tipsii de argint (IV)

Mănăstire-ntr-un picior

cross4

Soarele vârî un ochi pe fereastră şi-şi aranjă mustăţile în oglinda înflorată, cu mâner răsucit. M-am aplecat s-o întreb dacă-s frumoasă. Îmi vedeam inima. O lumină roşie, ca un tăciune înflorit în mac, pe jar. Peste care se aşeză o umbră. Am tresărit şi am dus mâna s-o caut. O simţeam bătând neliniştită.
– Un rubin. Pietrele preţioase ştiu că sunt frumoase. Lumina le fură din culoare în fiecare zi şi împarte prada cu noi, martori de pripas ai atâtor minuni, fără drag de înţelegere.

Doamna Otilia schimba politeţuri cu un crucifix. Îl ţinea culcat pe palma deschisă. Era la fel de mare ca cel al călugarului Ignatie, un lipovean care copilărise cu tata şi care, la moartea muierii, se pripăşise pe lângă o mănăstire. Uneori Dumnezeu îl lăsa în permisie şi atunci venea la noi şi-şi bea poveştile cot la cot cu tata. Aducea vin tare şi curat, de mănăstire. Mie îmi aducea bomboane, strânse de pe la nunţi, care plăteau copilăriei să fie. Călugărul Ignatie era mămos, ca o cloşcă şi, deşi pare ciudat, el a fost imaginea maternă care mi-a marcat viaţa. Crucifixul care stârnise atenţia doamnei era unul complicat. Pe braţe, riduri adânci împingeau timpul în valuri, nişte spirale cu viclenie de şarpe, făcând paradă inefabilului. Coloana ce ducea la Dumnezeu avea boboci de floare, insăilaţi la întâmplare. În jurul rubinului, ce aştepta cuminte în mijloc, florile se deschideau umile, primind împărtăşania vinului din culoare. Inima mea încă tânjea după un tête-à-tête cu piatra în flăcări.
– Tanti Clemance l-a recuperat de la mănăstire. Aparţinuse lui Manon. Tanti Clemance era verişoara bunicii. De fapt tanti Clemance era o jumătate dintr-un suflet. Tatăl, un diplomat francez, luase la divorţul de dragoste şi datorie de moment, cealaltă jumătate – Manon. Clemance şi Manon erau gemene. Părinţii au încurajat legătura, dincolo de sânge, a fetelor. Distanţa fusese pentru fete o provocare şi nu o piedică. Într-una din vizitele prelungite, tanti Clemance s-a îndrăgostit de un francez, un arhitect jovial, îndrăgostit de hachiţele în lemn ale României. Se mărită în grabă, gata să se arunce în fericire. La petrecerea de nuntă, părinţii fetelor, puşi faţă în faţă de regrete mai vechi, îşi regăsiră simţămintele, deşi bătrâne şi neputincioase. Soarta nu fusese însă încântată, nimeriseră una fără rabat la morală. Căsătoriţi în deznădejdi diferite, s-au ţinut de mână când au fost traşi afară de moarte, dintr-un automobil eşuat în Sena. Sena, fără a-l mânia pe Dumnezeu, vărsa uneori suflete de păcătoşi Raiului. Tanti Clemance şi blândul André şi-au deschis braţele pentru Manon, care refuza să ia în serios chemările mature.
Printre lucrurile mamei, ajunsă în ţară, Manon găsi un crucifix, da, unul cu rubin, învelit într-o hârtie albă, dantelată, pe care mâna elegantă a mamei aşternuse căteva cuvinte:”Pentru Manon, când doare să fiu cu ea”. Întoarsă la Paris, Manon, încă crudă, se îndrăgosti de un paragon. Damian, un român frumos, încâlcit în anarhia artelor, pretins pretendent al logicii ştiinţelor. Despărţiţi de veacuri de indulgenţe, aduşi împreună de ani neastâmpăraţi, s-au aruncat unul în celălalt, ca după o sete de certitudine. Nimeni nu ştia dacă mâncau, nu fuseseră văzuţi pe nicăieri. Nimeni nu ştia dacă plângeau, vecinii nu ştiau să citească în şoapte. Nimeni nu ştia dacă erau uluiţi, pierduţi, vii, nu trimiteau veşti. După ce se frământase săptămâni în şir, Clemance renunţă să mai creadă în griji. Apoi, într-o dimineaţă, se trezi cu ea la uşă. Manon venise să-şi ia rămas bun. Pleca în România. Clemance văzu în cearcănele soră-sii oboseala tumultului conjugal şi promise să o ajute cu organizarea petrecerii de nuntă. O voia tradiţională? Copiii încă refuzau să vina să i se culce la sân, aşa că o nouă grijă, pentru Manon, acoperi liniştea casei.
Manon dispăru şi nimeni nu mai ştiu nimic de ea. După câteva luni, Clemance luă drumul osândei şi opri la o mănăstire din nordul Moldovei. Damian închiriase o cameră, în sat. Slăbit şi cu o spaimă gri, spălată pe faţă, abia bălmăji că Manon avea o chilie la mănăstire şi refuza să vadă oameni. Înainte să-l părăsească, îi mărturisise că el nu poate să creadă în Dumnezeu şi Manon fugise în braţele celuilalt. Îi trimisese vorbă că şi-a oferit sufletul, în faţa altarului. Manon rămăsese neînduplecată. Mai mult, refuză să se arunce în braţele soră-sii. Clemance şi André făcură loc în viaţa lor şi pentru durerea lui Damian. Avea să le aducă, după câţiva ani de oblojire sufletească, bucuria primilor ‘nepoţi’. De la mănăstire sosise, împachetat în hârtie ieftină, crucifixul cu rubin. Manon îşi lua adio.

La una din galeriile de artă rătăcite printre ploile Londrei, expunea o artistă română. Fusese bine primită de critici, deşi nimeni nu o văzuse vreodată. În lumea pestriţă a artelor, umbla vorba, dosită sub rame, că o boala cumplită îi mutilase faţa. Semna Penance Bălăşoiu. Un gol de suflet? Mais non.

the veiled lady by Raphaelle Monti( The veiled Lady by Raphaelle Monti )

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s