Republica prosoapelor de bucătărie

kitchen-towels

Mai întâi, bunică-mea s-a trezit cu o durere de cap. A început să izbească totul prin cameră, vânătăile aveau să ţină fustele lungi departe de umeraş. Deşi nu aveam experienţă îndestulătoare, am considerat înţelept să mă prefac că dorm. După două paracetamoale şi un ibric de cafea, am putut să aduc vorba despre micul dejun. Când era vorba de omletă, bunică-mea răsturna cămara cu susul în jos. N-a apucat soarele să-şi dea cu aftershave, în narcisismul lui, acolo, că babele au invadat bucătăria. Care cu placintă cu mere, care cu tartă cu căpşuni, care cu sugiuc – acadele de bâlci, făcute pentru cei de la ţară. Lipsea Florica. Nana o trimisese la piaţă, cu lista de târguieli. Sâmbătă era pomana morţilor. N-aveam noi bani ori prea mare fericire, dar aveam morţi frumoşi, şugubeţi şi degrabă exorcişti de alte stafii neaoşe. N-apucarăm să dăm pe gât cafeluţa, când năvăli pe uşă Florica, verde la faţă şi bâlbâind nişte suduieli. Văzând-o fără coşul cu bunătăţi, madam C. o trase pe taburet şi-i făcu semn bunică-mii să pregătească o ţuică:
– Ci-i Florică, ţ-o furat banii la piaţă?
– Tre’ să fi fost dracii ciia din Mitoc, nu-s de-ai scripcarului, că aciia s-o apucat di împletit rogojâni. Am trii la uşă.
– Nu, nu …
– Domoleşti-ti Florică, respiră adânc, că-ţi plesnesc grumajii.
– Nu ni-o furat banii, nici n-am apucat să trec bariera. M-am dus întâi la biserică, să pun o lumânari di sufletu’ lu’ nenea Mişu, că aşa m-o rugat Nana …
– Aşa-i. Poati-l frigi pi la degiti, că az-noapti l-am visat că să ţâne de gât cu alta.
– În rai? Bre, s-o strâcat lumea şi-acolo. Mai bini stăm acasă.
– Zî Florică, o împunse nerăbdătoare bia, ai dat banii la biserică?
– Nu tanti, iaca, îi am aici, şi ne arată pumnul, din care se ghiceau banii, plângând, strânşi de gât şi asudaţi.
– Atunci ce-i păţât, fată, ti-o luat Dumnezău la întrebări?
– Tanti Anică, îţi râzi di mini. În biserică, o fată tânără să ruga la icoana Maicii Domnului. Plânge tanti, că rău îi mai tremurau oasili. M-am aprochiet, pâş-pâş, şî numa’ ce-am văzut că-i fina matali, Anuţa lu’ moş Meletie.
– Ti pomini c-o crapat zgripţuroiu’?
Moş Meletie, când lua mult la crâşmă, venea şi spurca babele, pe sub balcoane, iar ele, în ciudă, aruncau în el cu ouă şi căni cu apă.
– Nu, tanti! Da’ să ştii că şî io m-am gândit, da’ aceala-i tari ca bolovanu’. O întreb: „Anuţă, ci-i cu tini, fată?”, şî văd că stă cu ochii în pământ. O mai întreb o dată şî când rădică ochii, mă ie cu leşân. Obrazu’ era tăt albastru, ca sineala, drept până la tâmplă. Am stat s-o trag oleacă di limbă, că numa’ sughiţa di plâns, da’ nu zâce ninica. Ghiţă, barbat’su, o vinit bat di la crâşmă şî când l-o luat la trii păzăşti, c-o cheltuit banii di lumină, i-o dat un dos di palmă. El zâci că numa’ o vrut să să prefacă, da’ palma s-o dus şî s-o tot dus. Acuma, ie plângi la icoani şî iel în spatili bisericii, că nu-l lasă popa înăuntru.
Numai ce văd că bunică-mea deschide sertarul cu prosoape de bucătărie şi fetele se înarmează ca de şters farfuriile, după care dau ştergarele peste cap, de-a berbeleacul, până le fac ca nişte frânghii şi-apoi duse au fost.

Bietul Ghiţă, obosit de-atâta plâns, se oprise pe terasă, la cârciuma lui nea Tache, unde domnul Eliezer, aflat în trecere şi crezând că-l doare vreo măsea, îl omeni cu un rachiu de prună. Babele tăbărâră pe el şi mi ţi-l ghigosiră, de n-apucă sărmanul nici să-şi dea seama dacă se-mbătase iar sau era doar mahmur. Dacă n-ar fi fost nea Tache şi alţi câţiva muşterii, să-i scape spinarea, s-ar fi plâns şi el de ten albastru.
– Bre, nebunelor, spărieţi muşteriii, ci vreţi, să rămân pi drumuri?
– O bătut-o pi Anuţa, porcu’!
– Da, da, îi tătă albastră pi faţă şî stă plânsă la biserică, că i-i ruşâni să iasă aşa, dacă nu i-o fi şî frică să margă acasă.
– Dacă mai ridici mâna la ie s-o altoieşti, măi băieti, îţi rupim schinarea. Fimeia trebuie mângâietă, magarule, nu ti duci să dai cu paru’!

kitchen-towel-2

– N-am vrut tanti, mi-o scapat mâna, că eram bat.
– Apăi ai grijă cât bei, că stăm cu ochii holbaţi la tini. Acuma du-ti şî ceri iertari fetii, în genunchi … Tachi, dă un rând di beri, că am obosât!
După câteva luni de ceartă cu nea Tache şi aerisirea prosoapelor de bucătărie, pe spinarea altor câţiva nenorociţi, nu s-a mai plâns nimeni de violenţă în mahala. Bărbaţii poate şi-au râs în barbă, dar babele au tras linia şi nimeni n-a avut curajul să dea înapoi. În mahala se întamplau multe nevăzute şi neauzite, după cum ştia, pe propria piele, popa, dar oamenii erau sinceri în dragostea lor de viaţă. Şi cu cât se suduiau mai mult, cu atât se iubeau mai mult. Mahalaua era o inimă mare, roşie, e drept că, oarecum, suferindă de palpitaţii.

kitchen-towel-1

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s