Republica prosoapelor de bucătărie

kitchen-towels

Mai întâi, bunică-mea s-a trezit cu o durere de cap. A început să izbească totul prin cameră, vânătăile aveau să ţină fustele lungi departe de umeraş. Deşi nu aveam experienţă îndestulătoare, am considerat înţelept să mă prefac că dorm. După două paracetamoale şi un ibric de cafea, am putut să aduc vorba despre micul dejun. Când era vorba de omletă, bunică-mea răsturna cămara cu susul în jos. N-a apucat soarele să-şi dea cu aftershave, în narcisismul lui, acolo, că babele au şi invadat bucătăria. Care cu placintă cu mere, care cu tartă cu căpşuni, care cu sugiuc – acadele de bâlci făcute pentru cei de la ţară. Lipsea Florica. Nana o trimisese la piaţă, cu lista de târguieli. Sâmbătă era pomana morţilor. N-aveam noi bani ori prea mare fericire, dar aveam morţi frumoşi, şugubeţi şi degrabă exorcişti de alte stafii neaoşe. N-apucarăm să dăm pe gât cafeluţa, când năvăli pe uşă Florica, verde la faţă şi bâlbâind nişte suduieli. Văzând-o fără coşul cu bunătăţi, madam C. o trase pe taburet şi-i făcu semn bunică-mii să pregătească o ţuică:
– Ci-i, Florică, ţ-o furat banii la piaţă?
– Tre’ să fi fost dracii ciia din Mitoc, nu-s de-ai scripcarului, că aciia s-o apucat di împletit rogojâni. Am trii la uşă.
– Nu, nu …
– Domoleşti-ti. Florică, respiră adânc, cî-ţi plesnesc grumajî.
– Nu ni-o furat banii, nici n-am apucat sî trec bariera. M-am dus mai întâi la biserică, sî pun o lumânari di sufletu’ lu’ nenea Mişu, cî aşa m-o rugat Nana …
– Aşa-i. Poati-l frigi pi la degiti, cî az-noapti l-am visat cî sî ţâne de gât cu alta.
– În rai? Bre, s-o strâcat lumea ş-acolo! Mai bini stăm acasă.
– Zî, Florică, o împunse nerăbdătoare bia, ai dat banii la biserică?
– Nu, tanti, iaca, îi am aici, şi ne arată pumnul, din care se ghiceau banii, plânşi, strânşi de gât şi asudaţi.
– Atunci ce-i păţât, fată, ti-o luat Dumnezău la întrebări?
– Tanti Anică, îţi râzi di mini. În biserică, o fată tânără sî ruga la icoana Maicii Domnului. Plânge’ tanti, cî rău îi mai tremurau oasâli şi băsmăluţa. M-am aprochiet, pâş-pâş, şî numa’ ce-am văzut cî-i fina matali, Anuţa lu’ moş Meletie.
– Ti pomini c-o crapat zgripţuroiu’?
Moş Meletie, când lua mult la crâşmă, venea şi spurca babele, pe sub balcoane, iar ele, în ciudă, aruncau în el cu ouă şi căni cu apă.
– Nu, tanti! Da’ sî ştii cî şî io m-am gândit, da’ aceala-i tari ca bolovanu’… O întreb: „Anuţă, ci-i cu tini, fată?”, şî văd cî stă cu ochii în pământ. O mai întreb o dată şî când rădică ochii, mă ie cu leşân. Obrazu’ îi era tăt albastru, ca sineala, drept până la tâmplă. Am stat s-o trag oleacă di limbă, cî numa’ sughiţa, di plâns, da’ nu zâce’ ninica. Ghiţă, barbat’su, o vinit bat di la crâşmă şî când l-o luat la trii păzăşti, c-o cheltuit banii di lumină, i-o dat un dos di palmă. El zâci cî numa’ o vrut sî sî prefacă, da’ palma s-o dus şî s-o tot dus … Acuma ie plângi pi la icoani şî iel în spatili bisericii, cî nu-l lasă popa înăuntru.
Numai ce văd că bunică-mea deschide sertarul cu prosoape de bucătărie şi fetele se înarmează ca de şters farfuriile, după care dau ştergarele peste cap, de-a berbeleacul, până se strâng ca nişte frânghii şi-apoi duse au fost.

Bietul Ghiţă, obosit de-atâta plâns, se oprise pe terasă, la cârciuma lui nea Tache, unde domnul Eliezer, aflat în trecere şi crezând că-l doare vreo măsea, îl omeni cu un rachiu de prună. Babele tăbărâră pe el şi mi ţi-l ghigosiră, de n-apucă sărmanul nici să-şi dea seama dacă se-mbătase iar sau era doar mahmur. Dacă n-ar fi fost nea Tache şi alţi câţiva muşterii, să-i scape spinarea, s-ar fi plâns şi el de albăstreală în obraz.
– Bre, nebunelor, spărieţi muşteriii, ci vreţi, sî rămân pi drumuri?
– O bătut-o pi Anuţa, porcu’!
– Da, da, îi tătă albastră pi faţă şî stă plânsă la biserică, cî i-i ruşâni sî iasă aşa pi stradă … dacă nu i-o fi şî frică să margă acasă!
– Dacă mai ridici mâna la ie, s-o altoieşti, măi băieti, îţi rupim schinarea! Fimeia trebuie mângâietă, magarule, nu ti duci sî dai cu paru’!

kitchen-towel-2

– N-am vrut, tanti, mi-o scapat mâna, cî eram bat.
– Apăi ai grijă cât bei, cî stăm cu ochii holbaţi la tini! Acuma du-ti şî ceri iertari fetii, în genunchi … Tachi, dă un rând di beri, cî am obosât!

După câteva luni de ceartă cu nea Tache şi aerisirea prosoapelor de bucătărie pe spinarea altor câtorva nenorociţi, nu s-a mai plâns nimeni de violenţă în mahala. Bărbaţii poate şi-au râs în barbă, dar babele au tras linia şi nimeni n-a mai avut curajul să dea înapoi. În mahala se întamplau multe nevăzute şi neauzite, după cum ştia, pe propria piele, popa, dar oamenii erau sinceri în dragostea lor de viaţă. Şi cu cât se suduiau mai mult, cu atât se iubeau mai mult. Mahalaua era o inimă mare, roşie, e drept că, oarecum, suferindă de palpitaţii.

kitchen-towel-1

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s