Apă vie

basilica-san-marco-venice( La Visitation – detaliu – Basilica San Marco Venetia )

– Marie …
Dădu norii deoparte.
– Plângi … raiul nu-ţi este pe plac …
– Plâng pentru orbi, lor nu le-am lăsat nimic.
– Au suflete, te aud de acolo.
– Doamne, închide ochii.
– Ce-i asta?
– Nu, nu-i deschide!
– Ce e Marie, ce mi-ai dat?
– O lacrimă, în rest le ai pe toate.
– Ce faci?
– O iau înapoi, le-o dau lor, să vadă cu ochii tăi.

Lacrima căzu blând, din largul cerului, căutând un suflet şi se răni de sticlă.
Pietro privea tăcut apele Veneţiei. Meşterul îi ceruse o oglindă care să rivalizeze cu vorba. Luă o bucată de sticlă şi ieşi din atelier. Merse de-a lungul canalului, până găsi locul soarelui. Puse oglinda pe apă, decis să-i fure secretul. Un strop îşi lăsă umerii obosiţi pe liniştea clară şi timpul se dădu o secundă înapoi. Pietro zâmbi dezamăgit. Apa nu voia, la schimb, gloria omului, ea purta coroana întregului pământ şi pe degete, perle. Pietro se întoarse în atelier şi, lăsând sticla să se usuce, se apucă de ramă. Sori, serafimi şi spuma valurilor, asta ceruse contele Baldacci pentru aniversarea fiicei sale, Angela. Contele era un om influent, putred de bogat şi temut, dar fiica lui se aruncase contesei. Contesa fusese o femeie micuţă, fragilă şi tăcută. Singurele strigăte de care se învrednicise fuseseră la naşterea Angelei, apoi dispăru la braţ cu moartea. Fusese speranţa săracilor, ceea ce trezi dispreţul şi mai apoi sordide răzbunări din partea contelui. Mama acestuia, o femeie uscată de seva bunătăţii, ţinea cheia porţilor palatului şi biciul singurătăţii. Contesa era vazută uneori la fereastră, de unde arunca sărmanilor arginţi. Angela era însăşi imaginea inimii contesei. Chipul însă luase încruntarea contelui în serios. Liniile ascuţite, neînduplecate, ochi haini, tiviţi cu margini roşii sub negura grea a nopţii, căzută în păr. La paisprezece ani, Angela auzi servitoarele suspinând la bucătărie, că trăsăturile diavoleşti ale fetei îi vor ţine peţitorii la distanţă şi probabil contele o va mărita cu unul din prietenii săi, vreun boşorog schimonosit de rele, gata să plătească pentru sânge proaspăt. De multe ori, Angela, pândind porumbeii de la fereastră, se gândise să se arunce în apă, să le duca zborul în adâncuri. La optsprezece ani, contele dădu veste de mare bal la palat. Toate coroanele Europei trimiseră daruri. Contele avea interese financiare pe mare parte a continentului şi spera, prin fiică-sa, să-şi consolideze poziţia. Nu era ea o frumuseţe, dar el avea şi cartea şantajului pregatită, în mânecă. Putea scoate măcar nişte bani din intrigi, iar dacă nu, s-o mărite cu bătrânul Paolini, un diavol care îngropase trei neveste şi era nerăbdător s-o găsească pe-a patra, una care să-i dăruiască un moştenitor, pentru a-şi salva averea din mâinile întinse ale nepoţilor. Angela dispreţuia lumea contelui, dar, în acelaşi timp, încerca faţă de el un fel de duioşie a mucegaiului, respingător la vedere, dar tolerabil la atingere, dacă închideai ochii. Nu se privea în oglinzi, de aceea urî de la început darul contelui. Îl bănui că încerca să-i aducă aminte că, fără banii lui, era searbădă, ca un zid de mănăstire. Cu o noapte, înainte de bal, nu putu dormi. Un ochi i se zbătu fără mila. Trase pânza de pe oglindă şi se privi, curioasă să prindă freamătul la lumina lunii. Buzele se traseră de colţuri în sus, din oglindă, un chip bucălat, cu părul ciufulit şi ochii crăpaţi o privea ca pe o stafie, încordat şi temător. Angela auzise de oglinzi din acelea care schimonoseau chipuri şi pe care măştile le purtau la carnaval în buzunare, cioburi sparte din oglinzi pupate de diavoli. Meşterii distrugeau astfel de oglinzi şi-şi ameninţau ucenicii cu moartea, dacă lăsau să scape taina printre clienţi. Oglinda ei, în schimb, găsea îngeri în toate făpturile. Angela dădu din mâini, imitând zborul şi pielea de pe braţe se lăsă să cadă în tiv de pene, pe margini de aripi. Luna, agăţată de geam, i se aşeză pe păr, să se vadă mai bine. Camerista, auzind-o râzând fericită, crezu că stăpâna îşi pierduse minţile. Poate era mai bine aşa.

angel-mirror

A doua zi, de dimineaţă, contele simţi o gheară în piept, deşi nu mai avea nimic demult acolo. Fiică-sa era frumoasa. Angela zâmbea tâmp, din orice şi era frumoasă. Nimeni n-a aflat vreodată ce taină ascunsese în suflet copila. La scurt timp se mărită cu fiul mijlociu al unui aristocrat englez, de la curtea lui Henric al doilea, care fusese ataşat pe lângă cancelaria Papei Alexandru, cel de-al treilea. Când chicotelile slujnicelor, trecând prin faţa oglinzii, trecură dincolo de ferestre şi, închiriind bărci, dădură buzna pe culoarele rezidenţei papale, acesta ordonă distrugerea obiectului. Oglinda fu făcută fărâme şi aruncată, cu lumina legată de gât, în apele Veneţiei. Cerul se întristă în gri, a toamnă târzie.
Undeva, între vânturile neprietenoase ale Scoţiei, servitoarele aţâţau focul în vatră, să încălzească pereţii umezi şi reci. Nişte meşteri, tocmiţi din sat, schimbau sticla de la geamul din camera de zi a stăpânei. Noaptea lovise sticla cu un cioc de pasăre. Acolo îşi crescu Angela copiii şi într-o zi, împăcată cu Dumnezeu, mută geamul cu totul la poarta castelului, în calea drumeţilor şi la îndemana celor obosiţi. La început se înghesuiră morocănoşii şi hohotele de râs fură puse pe seama băuturii. Apoi nimeni nu mai simţi frigul.
În laboratoarele din infern începură primele experimente de distilare a scotch-ului.
Dumnezeu n-a înţeles niciodată oglinzile, dar, dacă o făceau pe Maria fericită, avea să închidă un ochi.

touch ( Michelangelo Buonarroti- Capela Sixtina- detaliu )

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s