Vieţi pe tipsii de argint (VI)

Calendar tolstoian ( Idele lui Lev )

chocolate-liquor

Maria apăru din bucătărie, legănând o tavă. Trei pahare înalte, clănţănind din dinţi, după ce înghiţiseră nişte apă cu gheaţă şi trei pitice, lingându-şi buzele de ciocolată.
– Iaca, ce-avem noi aicea, lichior de ciocolată şi vişine. I-am dat şapte zile să se odihnească, acuma-i numa’ bun de dat cu părerea.
Lichiorul era delicios. Maria lăsase câteva fructe să păstreze, în gând, fundul paharului. Ciocolata ţi se lăsa, vâscoasă, pe suflet, adormind ochii, după care vişinele te trezeau chiuind, ciupind de limbă. După ce m-am ‘mmm’ şi ‘mmmm’ şi ‘mmmmm’, de câteva ori, am deschis ochii, să văd două zâmbete largi, iţindu-se curioase la mine. Am eliberat şi eu unul voiajor, după care am plecat privirea, cuminte. Atunci am văzut săculeţul de catifea argintie, cu monogramă.

 

Doamna Otilia, simţindu-mă fără curaj, trase de baierele de mătase şi scoase dinăuntru un ceas de buzunar. Un călător obosit, tras de un lanţ cu scrâşnet răguşit. Apăsă cucuiul rămas pe ceafă şi capacul se dădu în lături, cu zgomot. Timpul îşi luase adio, undeva pe la a treia bătaie de dimineaţă. Pe o balanţă în miniatură atârna, cu amar, o lună. Pe geam erau urme de sânge. M-am îngrozit.
– Ruj. A rugat-o să rămână cu el, pentru totdeauna. Ea a sărutat timpul şi a vârât inima sub capac. A plecat să împacheteze. Atunci a văzut-o pentru ultima dată.
– Pe cine? aproape am sărit de pe scaune şi eu şi Maria.
– Clara. Era înaltă. O vedea pe deasupra tuturor celorlalte. Erau la un picnic la Voroneţ. Şedea rezemată de un tei şi mireasma lor îl îngenunchease. Avea ochi mari şi neliniştiţi. Îl adusese văru-său, mai mult forţat, primise nişte manuscrise de la un coleg de catedră şi nu mai vrusese să iasă din bibliotecă. Maică-sa era plecată la biserică, aşa că nu mai fusese nimeni să se împotrivească pentru el. Mihail era un bărbat încă tânăr, deşi se încăpăţâna să treacă drept înţelept. Ea era măritată. I se cuibări în inimă şi o boteză Karenina, îndepărtând din mână, fără frică, semnul rău. Când o ţinuse pentru prima oară în braţe, la un bal la Câmpulung, îi dăduse insomnii pentru o săptămână. Îl iubea, blestemul cu care avea să lupte. Făceau dragoste pe ascuns şi plângeau în neştire. Bărbatu-său se băgase în politică şi trimitea vorbă de la casa ce-o aveau la Ieşi. Apoi, într-o zi, alarmat de zvonuri, se întoarse acasă pe nepusă masă. Pe Clara o găsi slăbită, cu privirea aninată de cearcăne mari, albastre. Se dăduse cu păcatul pe faţă. Îi mărturisi totul, fără s-o întrebe. Aşa era nevasta lui, nu ascundea adevărul. Dar curva îi rănise mândria. Se afişară la braţ, la ziua lui Valeriu, un văr intrat în Parlament. Îi promisese libertatea de a-şi îmbrăţişa amantul, după această ultimă încercare de a-l prezenta pe el, cu respectul cuvenit. Atunci Clara îi sărutase ceasul de buzunar, s-o ţina lângă inimă, să înmoaie pumnul strâns al geloziei. El îi pusese pe deget inelul de logodnă cu safir, al maică-sii. Fericirea îi legă la ochi şi hohoti desfrânată.
A treia zi, maică-sa află din târg că Movileştii se mutaseră la Paris. Codrin, soţul Clarei, primise o slujbă pe lângă Ambasadă. Gurile rele spuneau că vânduseră casa, ca s-o plătească. Mihail muri singur, îngrijit de-o nepoată de-a maică-sii. Până şi cu ultima suflare îi strigase numele.
Prin 1974 începură lucrările de modernizare la Muzeul Portului Popular. Săpând în curte, pentru reţeaua de canalizare, muncitorii au descoperit nişte oseminte. Maistrul fu chemat în grabă. Miliţia se prezentă de urgenţă. Mai bine de jumătate de secol păstrase tăcerea. Oasele mâinii se încleştaseră în jurul unui inel cu piatră albastră. Medicul legist i l-a pus pe deget. Ancheta s-a desfăşurat într-o discreţie absolută. Femeia fusese înjunghiată mortal. În inimă. Movileştii refuzară s-o îngroape în cavoul familiei, nu ştiau cu siguranţă cine e, putea fi o servitoare, care furase de la stăpână. O îngropă mama, să stea cu ai noştri. La căpătâiul lui Mihail.

Doamna Otilia lăsă capacul să cadă peste timp, ca o cortină.
– Curăţă-l cu grijă, dar doar pe dinafară. Sărutul ei nu ne aparţine.
Şi eu şi Maria plângeam fără să vrem să ne oprim. Nişte şine de tren muşcau chinul dragostei, departe.

sapphire_diamond_cluster

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s