Destine fragile

prince-of-tides

Asta e lumea în care trăim, oamenii pe care-i iubim. Dacă nu-i poţi ierta, nu-i trezi din somn.

Timpul te duşmăneşte când dorinţele te ard vâlvătaie pe dinăuntru şi eşti la semafor. Mângâie cu veneraţie cutia de lângă el. În sfârşit!
Ajuns în faţa casei, parcă maşina la repezeală şi scoase camera din cutie. Aşteptase un an să poată s-o cumpere. Toate ideile, care îi dăduseră târcoale în ultimele luni, vor simţi şfichiul biciului intransigenţei lui. Gata cu amatorismele, se pregătea să ceară lumii să-l ia în serios. Cheile, rămase singure în contact, clătinară din cap cu resemnare. Uşor aplecat, aşa greutate de gânduri îl apăsa, începu să filmeze grădina. Împinse uşa de la bucătărie, unde-o fi Lara? Abia aştepta să-i arate camera de filmat. Făcu o piruetă, înceţoşându-i privirea, după care începu să-i facă cunoştinţă cu prieteni mai vechi. În sufragerie o strânse la piept cu teamă. Întinsă pe masă, cu degetele însângerate, Lara se zbătea ca o aripă muşcată de gloanţele pustii. Deasupra ei, un bărbat acoperit cu cagulă îi ţinea mâna pe gură, încleştată în piele, dincolo de durere. Îi vedea privirea atinsă de groază şi vărsături. Se lăsă să cadă în spatele fotoliului. Trebuia să sune la poliţie. Îi auzea coatele lovind de masă, ca bătaia de ceas, retezată de mâna străinului. Se ridică încet, să prindă pe peliculă silueta bărbatului, aveau nevoie de probe. Lara prinse pe gene mişcarea şi un strop de speranţă se lăsă să cadă printre lacrimi, pe tâmple. Doamne, cât era de frumoasă! În chinuri, era mai presus de tot ce văzuse. Era cel mai norocos bărbat de pe pământ. Începu să tremure, luând în el strigătul ei şi chinul. Apoi începu să-l implore. Ea, cea puternică, cea optimistă, veşnic încurajându-l, ea îi cerea ajutorul. Lăcrima de fericire. Se temea … de ce se temea? El era acolo, cu ea, nu avea să i se întâmple nimic rău. Necunoscutul simţi în ureche şoapta neputinţei aerului şi, salutând cu două degete, în bătaie de joc, sări pervazul camerei, dispărând ca şi cum n-ar fi fost. Se apropie de masă, ca de altar şi lăsă camera s-o iubească, aşa cum numai el ştia. Lara îşi făcea rău, de ce îşi făcea rău?
– Nu închide ochii! Nu închide ochii, eşti atât de frumoasă, iubita mea …

Lara dormea lin. În urma violului intrase în comă, trecuseră doi ani. Marc o mutase într-un spital cu facilităţi de lux, după ce în primele luni abia se dezlipise de patul ei. Filmul documentar, născut din tragedia lor, fusese aclamat pe toate meridianele. Suferinţa îi văzuse visul cu ochii. Şi totul datorită îngerului din viaţa lui, Lara. Nu înceta să-i rostească numele. Cu fiecare premiu, la fiecare discurs de mulţumire.

Medicul îşi pierduse nevasta într-un accident de maşină. Cu Lara încercase tot ce ştia. Nu putea să le lase pe toate să-l părăsească. Scoase dintre coperţi filmul nenorocitului şi dădu drumul televizorului.

Lara nu simţea nicio bucurie. Pe Marc nu-l găsiseră la telefon, aşa că insistă s-o lase să-i facă o surpriză.

Poliţia îi găsi după trei zile, când prietenii reclamară că nu răspunde nici la uşă, nici la telefon. Femeia era legată deasupra lui şi purtau căluş în gură. Fuseseră împuşcaţi o singură dată, dar feţele înmărmuriseră în groaza orelor de dinainte. Lara dispăruse. Medicul care o ingrijise îţi dăduse demisia şi nimeni nu ştia unde putea fi găsit. Îşi pierduse soţia într-un accident tragic. Poliţia trenă cazul până la absolvire. Niciunuia din departament nu-i plăcuse filmul. Şi pe lângă toate, idiotul nici nu schimbase yala de la uşă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s