Vieţi pe tipsii de argint (VII)

Circumcizia sufletului

tava

Pe Maria o pierduse vârsta crudă a serii în colţul camerei. Îşi trăsese o basma pe gură şi plângea înăbuşit. Poştasul adusese veşti din sat, murise câinele. În satele moldave, cu gospodării urcate pe garduri şi lucrătură în lemn, câinele îţi purta numele. Chiar dacă pe toţi îi chema Grivei, erau ‘al lui Vasile’,’al lui Niculaie’, ‘al lui Anton’,’al lui Moş Rădoi’. Aveau cuşcă de gospodar şi castron de tablă emailată, ca ăla din care ai lor mâncau borşul. Doamna Otilia a chemat cu noi la masă un vechi prieten – coniacul franţuzesc – şi a pus grumajii paharului în mâna tremurândă, cu sughiţuri, a Mariei. Fără o vorbă, l-a strânse la piept. Am plecat ochii, să ies din scenă. Era atât de profundă legătura dintre cele două femei încât umplea încăperea. Am dat drumul aerului din plămâni, lent, să nu rănesc şi mai mult durerea care plutea în aer. De pe masă, mă privea senină o tavă din acelea urecheate, în două toarte, din cele de dus micul dejun la pat. O foaie palidă de porţelan pe care dădeau cap în cap, parcă să-i facă în ciudă, o pereche de cireşe. Talia se strângea într-un brâu de argint, gravat cu frunze de laur. Degetele au fugit să fure nişte ruj de obraji, într-atât eram de invidioasă pe prospeţimea lor şi atunci mi s-a lipit de burice un pandantiv. 

cross-angel

Unul rănit, rupt în două. Nu mai văzusem aşa ceva. Am văzut inimi zimţate în bucăţi, chiar şi păsări, dar nu mai văzusem nicăieri ca cineva să-l împartă pe Dumnezeu. Căci ce altceva este crucea dacă nu altarul pe care te dărui lui Dumnezeu?
– Dumnezeu nu dăruieşte, dă cu împrumut. Viaţa, iubirea, un pic de veşnicie …
Vocea, acum gravă, a doamnei trăgea întunericul în odaie.
– Pe Nora o măritaseră la 17 ani, cu un negustor de giuvaieruri, bătrân şi uscat la suflet. Taică-sau se împrumutase de la bancă şi seceta se răzbunase pe moşie. Nu văzuse altă scăpare. Afacerea ginerelui prospera, deschisese şi nişte ateliere pe unde se perindau meşteri aurari dintre cei mai pricepuţi.
Căsătoria a prefăcut o fată frumoasă într-o păpuşă fragilă, de porţelan. Părea încremenită şi descotorosită de bătăile inimii. Apoi o minune i-a salvat viaţa. Dădu naştere unui băieţel, Aristide îl botezase tată-său, în acte. Pentru Nora era Gabriel, un înger. N-ai fi putut să-i dezlipeşti unul de celălalt, într-atât de mare le era dragostea! 
Pe când copilul avea vreo trei ani, un giuvaiergiu italian, vechi prieten al bătrânului, îşi trimise fiul să desluşească meşteşugul şi la atelierele Moldovei, pe unde trăgeau şi meşteri veniţi din Siberia, cu pietre scumpe şi aur ruşinat pe deget. Căci aurul acela nu era atins de gălbinare, ca cel din sud, ci-i dogoreau obrajii de gerul stepei. Enrico n-ar fi putut iubi pe altcineva. Nora nici nu şi-a dat seama de ce i se întâmpla. Venise să ceară meşterilor să-i repare un lănţişor, de care se agăţase, implorând, mâna lui Gabriel. Enrico aproape că i-l smulse din palmă, gâtuit de frica că ar putea să i-l lucreze altcineva. A agăţat apoi de lanţ un pandantiv, un crucifix pe jumătate brodat cu roze şi cernut cu praf de rubine, pe cealaltă loc de odihnă pentru un înger, două aripi şi un sufleţel.

Bătrânul încuraja vizitele tânărului, care se prezenta cu mici cadouri pentru copil, îi aduceau nevesti-sii câte o umbră de zâmbet pe faţă, chiar şi în prezenţa lui. Apoi, mulţumit de lumina care începuse să nu se mai ruşineze atât de tare să le intre în casă, îi lăsa din ce în ce mai mult singuri. Doar că bunăvoinţa lui n-o adusese pe Nora înapoi în patul conjugal, ci o aruncase şi mai mult în braţele tânărului Enrico.
Într-o dimineaţă, Nora se trezi cu o tristeţe pe frunte. Capul îi atârna încă pe pernă, ca lovit de închipuiri, când desluşi soarele urcat până pe mijlocul cerului. Băuse nişte lapte înainte de a merge la culcare, că-i venea greu somnul de la o vreme, după multe nopţi de veghe la căpătâiul durerilor copilăriei. Sări din pat, curioasă să vadă de ce slujnicele nu dăduseră perdelele în lături şi nu se învredniciseră să aducă micul dejun. Casa era goală. Câteva mobile desperecheate râdeau ştirb fricii ce începuse să-i coboare în oase. Luptă cu viaţa, o vreme, apoi se retrase la mănăstire. De bărbatu-său se auzi cum că ar fi cumpărat nişte părţi dintr-o mină de ametiste, în Brazilia. Ea nu avea bani nici să coboare din tren la Paşcani. Apoi Enrico a renunţat şi el să-i mai aducă aminte.

La an, sufletul ei a plecat să-i plătească lui Dumnezeu datoria. Trupul zace şi acum sub tufe de trandafiri, într-o rană a mănăstirii. De la o vreme, un domnişor frumos, ca o zi de duminică, a început a aduce flori şi lacrimi de pus la cruce. Trandafiri roşii, parcă plânşi cu rubine. Nimeni nu ştia câtă vină purta aducerea aminte.

mother-and-child

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s