Vieti pe tipsii de argint ( IX )

Eclipse de stele
letter-opener

– Ai grijă cu cuţitul pentru scrisori, după atâţia ani încă mai are dinţii ascuţiţi! Lasă-l în teacă.
Mai înalt decât un frate bisturiu, cuţitul de scrisori era lucrat manual, pe toate părţile. Ochii verzi: smaralde şi peridot, ochi de pisică smintită, îşi aţinteau privirea asupra ta, otrăvind, pândind clipa de neatenţie. „Ochii verzi să nu-i crezi”, aşa îmi spunea mama când minţeam că m-am spălat pe dinţi, înainte de a merge la culcare. Întins pe palmă, părea blând şi adormit. L-am apucat de mâner şi, cu ochii mijiţi, am schiţat câteva fandări de muşchetar:
– En garde! am strigat, nimănui şi doamna Otilia a început să râdă.
Maria, care însăila o fustă pentru doamna, ridică privirea, cu reproş. Brusc a început să-mi ardă pe palmă. Crimă? Dă, Doamne, să nu fi fost crimă!
Mi-am întors speranţa pe faţă şi pe dos şi am aşezat-o pe nasul doamnei, să poată citi în palma stafiilor trecutul gravat pe argint.
– Am cuţitul de la tanti Caliopi. I-l făcuse cadou profesoara de pian, domnişoara Albertine.
Tanti Caliopi era o cleptomană bună la suflet, de aceea de cele mai multe ori primea în dar pe cele ce-i cădeau cu tronc. Cuţitul pentru scrisori venise însă cu obligaţiunea de a deşerta buzunarele la ieşirea din casă. Nimeni nu scăpa iertat dacă încerca s-o înşele pe domnişoara Albertine. Locuia sus, pe deal, la conac, unde acum e crâşma literară, locul de pelerinaj bahic al poeţilor. Conacul aparţinea lui Albert Geza, al cărui bunic fusese lăsat în urmă de imperiu, cu patalama pe un lan de mămăligă şi şapte flăcăi vânjoşi, care să ţină numele şi fala înfăptuitorului de gulaş vii. Albert fusese şcolit la Viena, întâiul nepot, urmat de şase fete a căror zestre îl purtase pe bătrân noaptea prin coşmaruri, până în anii din urmă. Plecase pe lumea cealaltă suduindu-şi neamurile de sânge, lipsite de vână şi de roadă falnică. După moartea bătrânului, Albert îşi luă viaţa în mâini şi se stabili la Viena, motivând că în ţară totul îi aducea aminte de bătrân. Conacul îl dădu, cu acte, unei verişoare, domnişoara Albertine, care se instală imediat. Domnişoara Albertine se întorsese recent de la Paris, rănită în amor şi lăsată fără pic de alinare, de un pictor îngropat de friguri. Domnişoara concedie tot personalul, păstrând doar grădinarul şi bucătăreasa aproape mioapă. O fată din sat venea de două ori pe săptămână, să facă curat. Deşi se plângea că nu are bani să-i risipească pe servitori, domnişoara Albertine ţinea de două ori pe săptămână seri muzicale. Bucătăreasa, care nu înnopta la conac, lăsa musafirilor masa încărcată. Prietenii domnişoarei se dovediseră a fi din cei nefandosiţi, căci nu cereau pe nimeni să-i servească. Domnişoara Albertine dădea lecţii de pian şi de franceză, dar nu se amesteca cu studentele sau cu rudele acestora. Era o singuratică, îndrăgostită de muzică, blânda domnişoară … Apoi s-a întâmplat nenorocirea. Mai întâi domnişoara se îmbolnăvi de plămâni. Doctorul fu plătit de către Albert, care primise vestea deîndată, să rămână la conac până ce domnişoara se va fi pus pe picioare. La înzdrăvenire, doctorului i se oferi un sejur în capitala austriacă, de unde, la inspiraţie, luă drumul Parisului şi nimeni nu mai auzi nimic de el. Prin sat circulau vorbe cum că ar fi fost împins din tren de un soţ gelos, se ştia că doctorul flirtase cu toate nevestele din sat şi din luncile megieţe. Nimic nu fu dovedit, niciodată. Apoi, într-un târziu de amiază, bucătăreasa se aplecă de la fereastra de lângă sobă, să apuce un ştergar luat de vânt, şi-şi dădu duhul în braţele domnişoarei, care alergase alertată de strigăte. Grădinarul fugi imediat după ajutoare, dar doctorul cel nou sta în chirie, în satul vecin şi ajunse cu mult prea târziu. Domnişoara fu văzută purtând văl negru şi aprinzând lumânări la cimitir. Nu mai tocmi pe nimeni altcineva să ţină bucătăria. Grădinarul, care avea o căsuţă în fundul livezii, primi însărcinarea să ajute la bucătărie. Domnişoara însăşi gătea, aşa o lăuda fata care venea acum doar o dată pe săptămână, pentru curăţenie. Nu după mult timp îi ajunse la urechi o altă veste, cum că vărul Albert se prăpădise şi el, într-un accident de automobil. După atâtea tragedii, domnişoara Albertina căută alinare în compania pisicilor. Aduna de pe drumuri toate sufletele rătăcite. Se stinse în braţele grădinarului, care se ocupă de înmormântare şi o pomeni până în a şaptesutetreizecea zi. Unic moştenitor, donă conacul statului şi plecă la un azil de bătrâni, la Viena. Aşa îl povăţuise domnişoara, plătindu-i credinţa de-o viaţă. Un scaun cu spătar din biserică fu gravat cu numele domnişoarei Albertine, mulţumită donaţiilor generoase făcute casei lui Dumnezeu şi fu pomenită mai mereu, mai ales la slujba de duminică.

mademoiselle

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s