Hoţi la îndemână

police

Pe primele două le-am ars. Micaela, de peste drum, a bătut urlând la uşă:
– Foc! … aaa, ai făcut focul?
– Da ( pe un ton foarte sec).
– În iunie?
– M-a luat cu frig, vii la o cafea?
– Dacă o bem în grădină, n-am chef să-mi pierd minţile pe covor înainte de a afla rezultatele la tragerea loto, e report în seara asta, ştii?
Bineînţeles că ştiam, jucasem ultimii bani din portofel.
M-am învăţat minte. Pe următoarele trei le-am tăiat în bucăţele şi le-am îngropat în zmeuriş. Apoi s-au oprit pentru o vreme. Mi-aduc aminte că a nins, a belşug, de Crăciun şi toţi copiii, care au venit cu uratul, au avut să dea rest la bancnote. Am pus la încolţit nişte seminţe de grâuşor şi le-am cocoţat la fereastră, să vadă soarele, să aibă cu cine sta de vorbă. De Anul Nou am pus sare pe foi de ceapă. Abia de-am adunat o gură de rouă, aşa se anunţă seceta pe stil empiric. E drept că şi ceapa era oleacă bătrână, astea când înaintează în vârstă îşi scofâlcesc obrajii şi put. Uitasem câteva în gradină, da’ alea erau degerate şi dacă le arătai milostenie îşi ştergeau mucii de palma ta.
La vreo patru luni, iar m-au scos din pepeni nişte bătăi la uşă. Poliţia.
– Da. Ce-am mai făcut de data asta? Am lăsat motorul să se dea de ceasul morţii, cât am cumpărat jeleuri?
– Ciao, Lala! Ce te zborşeşti aşa la noi?
Cu cascheta ăstuia împărtăşisem o stare de rău la un picnic al municipalităţii. La Poliţie se intra doar dacă ţi se potrivea o caschetă de la magazie. Primăria nu mai avea bani de uniforme. Ghetele veneau pe donaţii, de la o unitate militară NATO, care putea trece pe cheltuieli orice se putea pune pe tine sau în tine. Muniţia intra în amândouă categoriile, căci în timpul exerciţiilor se făceau experimente. Încercam să ocolesc cafeaua, cu ăştia în casă. Într-un oraş cu o singură stradă principală, ajunseseră să bată pe la uşi, în loc să dea din mâini în intersecţii.
– Ia loc, ăăă … ăăă …
– Mi-au tăiat cauciucurile!
– Nu …
– Au furat-o cu totul!
– Nu … hahaha … băi, vezi că mă faci să râd şi sunt în timpul programului.
– Beţi o vişinată?
– N-auzi, băi, că suntem în timpul serviciului?
– Bine, vă fac o cafea, lua-o-ar dracu’ de cafea, toată ziua stau la aragaz …
– Lasă, băi, ne frecăm singuri un ness, că suntem pe fugă, proasta de Miţa şi-a lăsat bicicleta în fântâna arteziană şi a dat sefu’ cu capul de ea, când încerca să strângă mărunţişul. Băi Lala, băi, nu ştiu cum să-ţi spun, că ne ştim de mici, aici am crescut, te-aş fi pupat tot aici, dacă nu ai fi avut aerele alea de mare cucoană, ce bă, la facultate vă mai dau două?
– Două ce, măi, Relu?
– Scuzele mele, m-a luat gura pe dinainte. Uneori am senzaţia că semeni, aşa, cu un frate de-al meu …
– Zi bă, Relu, de ce-am venit, că sună şefu’ pe rahatul ăsta de la brâu …
– Pager, Ionică, pager! Ce dracu’, ne-au învăţat doar trei cuvinte în limba engleză, ce-i aşa greu de ţinut minte? Băi, Lala, uite cum stă treaba … ţi-a venit o cerere de răscumpărare. Pe adresa noastră, că cică nu răspunzi nici la telefon.
– Telefonul s-a ascuns, naiba ştie pe unde, de trei luni îl caut.
– Şefu’ zice să plăteşti, că stă toată lumea cu ochii pe noi. E prima oară când s-a gândit cineva să răpească ceva şi de la noi din oraş.
– Nu plătesc nimic, ieşiţi afară!
– Băi, Lala, vorbeşte lumea …
– Aţi spus la toată lumea?
– Păi, cum? Ce, tu dacă vedeai extratereştrii, ţineai secret?
– Poate … n-am bani.
– Nici nu-ţi trebuie, am strâns noi. Şefu’ a dat cel mai mult, că dacă se rezolvă, îl decorează. Noi poate ne lipim de vreo tresă, ceva, copiii de la şcoală iau câte o diplomă şi pentru restul, cumpără mici Primăria de 1 Mai.
– Păi, dacă voi aţi plătit, voi s-o luaţi!
– Eşti nebună? Ce să facem noi cu ea? Îi trebuie pompă!
– Să facă pictorul o statuie, s-o pună în parc.
– Nu se poate, Lala. Ce-o să zică lumea, televiziunile, comentatorii sportivi? Aşa avem noi grijă de ce-i al nostru? Nu se poate, e o datorie cetăţenească. O pui la locul ei şi gata!
– Bine, aduceţi-o …
Mă simţeam ca prostul de cioban, care se jurase să ţină secretul împăratului, dar nemaiputând dormi nopţile l-a ţipat în fântână. După nouă luni, toate fluieraşele de papură îl strigau:”Tata! Tata!”.
Cam la doua zile, au adus-o acasă. La geam, îşi dădeau foc cu bliţul camerele de luat vederi. Primarul a tăiat un cordon de la un capot, cu care legasem poarta de la grădină, că scârţăia a dracului de sinistru, noaptea. Şefu’ Politiei a ţinut un speech, cu mâna la nas, că-i dădeau lacrimile de emoţie. Hoţii n-au lăsat nicio adresă, aşa că n-au putut fi plimbaţi cu caleaşca lui nea Iftimie prin oraş. Nicio problemă, ştiam unde stau. I-am bătut până au leşinat, apoi iar i-am bătut până s-au jurat că nu-şi mai zic hoţi. Le spusesem s-o facă pierdută şi să se plătească din recompensă. Ar fi putut trimite în loc una de zahăr ars. Idioţii au trimis originalul şi s-au mulţumit cu jumătate din preţ, când le-a zis coana preoteasă, care se nimerise pe la circa de poliţie, să strângă nişte bani de acatiste , că e criză economică.
Mi-am pus, cu scârbă, inima înapoi în piept, creierul nici măcar nu sesizase lipsa de conexiune. Mi-e groază de câte fapte bune o să mai fac şi cât o să se tot plângă că e neînţeleasă. Ete, cum s-a cuibărit, proasta, şi-şi dă ochii peste cap, s-o fi învăţat cu băutura, cât a fost plecată!

heart-dress

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s