Scrieri alese

homeless-2

Pe Dumnezeu l-am gasit dormind in parc. Acoperit cu niste zdrente flendurite, cu picioarele goale ghemuite de frig, pielea gustand din praful zilelor de ieri de foame. Se taraise sub o banca caci Eli din ceruri il certase cu niste apa de ploaie. Pe banca niste cartoane scapate de reciclare zaceau umflate, cu dereglari de rinichi, rugandu-se celulozei sa nu fie atinse de mucegai. Desi era cunoscut pentru indicatii pretioase in constructia barcilor nu alarmase inutil natura, cainii si matzele inca se mai zbenguiau prin boscheti, la gradina zoologica erau distribuite ratiile iar animalele de povara erau imbuibate cu hormonul fericirii ca sa nu-si dea seama cat uraste cea mai draga dintre creatii munca.
– Nu iti este macar putin rusine sa iei locul unui cersetor cand ai mii de case, care mai de care mai impopotonate, aurite, parfumate, cu sfanta pretuire la vedere?
– Nu sunt casele mele, sunt ale oamenilor. Le-au facut dupa chipul si asemanarea lor.
– Tu umbli dezbracat si afacerile tale prospera. Oare te-ai intrebat vreodata cum de PR-istii tai strang bani atat de usor? La ce-ti trebuie atata fala?
– Eu nu am casa, termina cu prezumtiile. Raiul e o nemarginire nu un spatiu inchis, Raiul e peste tot cand iti pasa si de Niciunde. Nu stau in biserici, oamenii isi cauta acolo consolare si punerea de acord a sentimentelor. Sunt frumoase bisericile, ridicate pentru ei, monumentul celor fara alta voce. Stii, fiul meu a predicat prin gradini. Templele se ocupau si atunci de binele oamenilor.
– Nu esti tu Binele? Sadesti confuzie si te impui egoist.
– Nu sunt Binele. Sunt cautarea Binelui. Binele se trage afara din mine uneori si mi-e din ce in ce mai greu sa-l gasesc. Sunt batran, batran de atatea pacate.
– De ce ai dat porunci atunci daca nu vrei sa fii tratat ca un imparat, un dictator de forma si fapta?
– Iaca si eu, eram un scriitoras la debut. Am vrut sa public, sa ma citeasca si pe mine cineva ca adormeam lumina stelelor vorbind singur. Era o carte despre viata, numai despre viata. Poate am mai mituit pe ici pe colo, am mai amenintat voalat, am mai exagerat caci cartea era una simpla. Oamenii au rescris-o, au adaugat paragrafe personalizate, au tradus-o pe placul cumparatorilor si lansarea s-a bazat pe principiul luptei in ilegalitate. N-a fost de la inceput un succes. Nu la prima vedere. Dar oamenii au abilitatea de a-si transforma stapanul in instrument de stapanire. Atunci a inceput religia marketing-ului si a clauzelor de profit. Am fost taiat in bucati, atarnat la portile tuturor bisericilor, am devenit best-seller. Cartea nici macar nu mai era a mea. Au pus numele meu gratis si l-au transformat in bani. Eu prin mana mea dreapta ma ocupam de pesti si de vin. Eu am dat cuvantului viata, valoare, oamenii s-au ocupat de incasari.
– Iti mai aduci aminte ce ai scris tu din toate astea? Mai scrii?
– Scriu. Sunt obscur, nu ma citeste nimeni. Cartile lor care isi aroga eul meu sunt stoarse de logica dar ei nu vad, sunt sclave infricosate dar ei inca manuie biciul. Isi osandesc propria poveste caci nu mai e demult povestea mea. Povestea mea a fost simpla, Lumina, cativa fotoni sa tina de cald.
– La cum arati nici in librarii nu te-ar primi sa dai autografe. De ce nu te asemeni lor pentru o vreme sa schimbi dinauntrul lumii ceva ce ei tot transforma?
– Uita-te si la tine, ai venit aici sa faci pe-a desteapta si sa-mi dai mie sfaturi! Toate ouale se bat cap in cap doar-doar se pricopsesc cu minte de gaina.
– Te prefaci anume ca nu intelegi. Stai aici si te plangi de ceea ce insuti ai inventat – andropauza, la tine s-o numi duhopauza, si nu faci nimic. Nici macar nu ti se potriveste sa-ti spun ca plangi ca o baba. Babele sunt cele mai determinate fiinte de pe pamant. Ele cumpara cartea plagiatorilor tai, platesc sa-ti ajunga vesti, pupa intermediarii … Tu, tu stai aici si te ascunzi sub banca! Cand ai de gand sa pui lucrurile la punct? Cand ai de gand sa fii Dumnezeu? Ti-au furat titlul, ti-au furat numele, dar sufletul ala cu care te lauzi, sufletul, ce-ai facut cu el?

Anunțuri

Un gând despre “Scrieri alese

  1. Una din cele mai sigure metode de a răni pe cineva este să batjocorești darul lui. Noi, cărturarii crescuți în puful comunist, am acceptat un dumnezeu- principiu, un dumnezeu- cauză- nici măcar materialiștii copilăriei noastre n-au putut să ni-l smulgă din fire, dar nu putem înghiți darurile unui Dumnezeu-Om. Nici nu putem suferi să-I auzim Cuvântul. Biserica Lui? O adunătură de escroci, adulați de niște babe cu creierele spălate. Bisericile Lui? Catedralele? Niște localuri de lux unde PR-istii își expun țoalele de prost gust cu singurul scop de a -și aduna averi peste averi. Slujbele la biserică? Circ pentru inculți. Cărturarul de azi vorbește cu o nostalgie (nu se știe de unde izvorâtă, că n-are nici trecut nici speranță, nici cunoștință) despre smerenie și schituri de vârf de munte, dar ar strâmba din nas dacă un schivnic (singurul iluzoriu acceptat de cărturarul elevat) i-ar spune că tot ceea ce hulește el este o formă de dar al lui Hristos. Ar concluziona brusc că schivnicul cu pricina e un analfabet împuțit- în peșteră nu te poți spăla cu dusch-gel- și că face parte din rezervația naturală, pe cale de dispariție a Bisericii lui Hristos.
    Biserica, în forma în care e ea acum- noi, creștinii, catedralele mai mult sau mai puțin somptuoase, preoții- mai mult sau mai puțin vrednici dar sfințiți, slujbele- forme văzute ale Tainelor (și Taină nu înseamnă nici sacrament nici secret ținut sub cheie pe principiul antic ci sunt expresii ale actelor lui Hristos- Omul, ex-stasis ale lucrării Lui teandrice peste veacuri, împlinite și făcute în Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu singurul scop al readucerii mele la starea pe care Hristos a reabilitat-o), toate, deci, sunt daruri dumnezeiești.
    În afara Bisericii nu există mântuire, pentru noi, cei care am auzit Cuvântul.
    Ceea ce văd eu ca fiind noroi, văd pentru că nu am intrat în Biserică, nu trăiesc în Biserică deși sufletul meu plânge după promisiunea Bisericii.
    Dumnezeu nu vrea fală. Dumnezeu vrea frumosul. Uneori frumosul costă și ne costă.
    Porțile iadului nu vor birui Biserica, așa cum e ea- așa cum suntem noi. Frumoasă, plină de lumină, o prințesă… Un pas spre Rai. Preoții sunt cei care ne vor duce de mână până acolo
    Sărăcia și mizeria nu sunt o virtute. Sunt un examen pe care mulți îl ratează… Doamne, câte pot fi spuse… la fel ca și Arta care e ținută vie de niște pierde vară- în loc să dea cu sapa, taie frunză la câini cu pensonul și scripca… Biserica Ta, Doamne…

    Felul ăsta de a privi lucrurile este generalizat. Nimeni din cei care aruncă cu noroi în Biserică nu poate să spună nici măcaqr un cuvințel bun despre Ea. Este- conform celui mai banal principiu de funcționare psihologic – integral problema interioară a celui care nu poate vedea frumosul…
    N-am avut timp să-mi drămuiesc prea bine cuvintele și sentimentele… Iubesc Biserica, preoții sunt singurii oameni care m-au putut ajuta. Nici unul – și cunosc vreo câțiva- nu este neputincios în fața iadului, deși unii au case mari și mașini mult mai faine ca a mea.

    Nu inseamnă că nu te imbrățișez… inseamnă doar că e un răspuns scris în grabă- trebuie să plec rapid- și o nouă confruntare cu aceleași idei cu care m-am confruntat și acasă, și printre prieteni… Te imbrățișez, liniștită…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s