„Ia-ţi picioarele de pe mine!
Ia-ţi picioarele de pe mine!”,
urla în neştire iarba.
„Nu vezi că îmi încâlceşti părul,
iar toate oglinzile astea
gravate pe cioburi sunt siluite de soare
să-mi ardă roua ochilor,
să nu mai văd cât sunt de frumoasă?
Adu-mi ceaţa înapoi,
adu-mi cleştar din vânturi
şi suflet bun de pe lună!”
Aşa se văita aerul din jurul ei
şi maci naivi
şi buruieni tălâmbe
o îmbrăţişau,
şi-o dezmierdau
cu mângâieri
şi pupături fără perdea,
copiii îi arătau pe toţi
cu degetul,
iar mamele lumii
strângeau din buze,
dezamăgite de atâta risipă de indolenţă
şi analfabetism
congenital.
Reclame
