Neputinţa fiului Glod

apasPhoto concept by KEESIC DOUGLAS

Umblam cu nuieluşele alea toată ziua, pe pajişte. Îmi arătase un cap alb cum se arcuiesc după apă. Ştiu multe capetele albe, dezleagă visul din noi, să se ducă înapoi la ceruri. La ceruri sunt suflete aliniate, ca şi cusătura de pe gulerul cămăşii, răsuflându-ţi în ceafă, dacă n-ai deprins meşteşugul. Ochii te privesc de peste tot, pe lumea asta nu ai avut niciodată şansa să fii singur. Dincolo îţi rămân numai ochii, ce ironie!
Umblam cu nuieluşele, cu băgare de seamă, până colbul mi se ridică până la genunchi, apoi, doborâtă de atâta caznă, îl lăsam să se aşeze pentru o altă zi. Când au început să se bucure, de parcă înmuguriseră, am început să chiui dansul fumului, căci ce suntem noi dacă nu un fum de dat vestire? Am săpat până-n poarta lunii. În prima zi am dat de toate snoavele pământului. Gândaci flămânzi, păianjeni căutând adepţi, rame aşteptând leneş să se întâmple ceva, rădăcini şubrede ale celor gata să plece. A doua zi m-am mărturisit celor care aveau să stea. Rădăcini cu lăncii şi credinţă gata să-şi apere sufletul de tinereţea dimprejur. Se întindeau de departe, ca nişte iscoade în măruntaiele pământului, să vadă de mai e sănătate sau se mai aude ceva din infern. Am îndurat şi în lut, mama a tras pe roată nişte oale. Se lipea de mine şi de sapă, trăgându-ne la piept. Pieptul lat şi asudat ne-ar fi sufocat în îmbrăţişare, dragostea la care nu aştepţi lasă în urmă respiraţia. Mă pregătisem mai demult pentru piatră şi încăpăţânarea de bolovan. Mi-a zgâriat palmele şi şi-a odihnit genunchiul la mine în tremur şi în oase. Pava calea spre iad şi nu era încă întuneric. Zile în şir am săpat cu răbdare. Apoi mi-am odihnit speranţa. Păsări plecau să mai caute nişte anotimpuri şi m-am întors la cele pe care le ştiam. Şi iar m-am încovoiat, când timpul mi-a mai atârnat de gleznă o povară. Şi tot n-am dat de apă. Izvorul meu dăduse înapoi, să mai cugete. Venirea pe lume e o treabă serioasă pentru suflete primordiale. Doar noi, oamenii, ne aruncăm în abis fără să ştim unde ne ducem. Ce viaţă ar fi avut el, să fi fost al meu, să aparţină cuiva, când, singur, amăgea pe toată lumea? Lucrurilor le poţi da un scaun, să se aşeze, o casă, s-o locuiască, un sat, să se-nfrăţească. Sufletelor le poţi da un nume şi nici acela nu înseamna nimic, dacă nu ai loc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s