O poveste cu o casă

old-house-3

Am cumpărat casa după ce m-a azvârlit în stradă. Avea pe altele, mai deştepte. Îmi rămăseseră nişte bani, într-un cont deschis de mama. Casa era o dărăpănătură. Mi-au trebuit trei ani s-o pun pe picioare. Fostul proprietar îmi spusese că are şi beci, dar pierduse cheia. Puteam să schimb broasca sau poate uşa cu totul. Nu-mi plac beciurile, acolo-şi caută adăpost fricile şi vorbele fără stăpân. Uitasem că există. Viaţa nu-şi schimbase şorţul de bucătărie, făceam aceleaşi lucruri, mai puţin tevatură sexuală, un fel de beci al existenţei mele. Nu te poţi declara trist fără să ai măcar o bucurie, la care să te poţi raporta. Bucuriile mai vechi de cinci ani se estompează şi se prescriu, precum crimele. Cele de peste zeci de ani sunt îngropate în arhive, amintiri ucise de munţi de praf, plecate fără bocitoare.
Sunt străzi pe care toate casele sunt singure. Le vezi, trăgându-se la o parte unele de altele, înfricoşate de epidemii de boli necunoscute, privind de sus trecătorii, neospitaliere şi cu uşile strâns închise, bine unse, guri fără scârţâit. Noi încheiam plutonul şi, pe zi, ne treceam timpul cu propria umbră. Fundul grădinii dădea mâna cu un crâng. Pe-acolo s-a rătăcit un căţelandru. Căuta cu ochii o scăpare. M-am apropiat cu grijă, să văd dacă nu era rănit. Speriat, a luat-o la goană şi s-a izbit de geamlâcul şubred al beciului, dispărând, schelălăind, într-un nor de praf. Nici nu-mi venea să mă uit. Nişte palpitaţii, de care uitasem, au început să-şi facă mendrele cu respiraţia mea. Mă gândeam la bietul câine, singur şi înspăimântat, acolo, în întuneric. Nici nu ştiam să-l strig, nici nu puteam, atât de tare mi se încleştase maxilarul. Îi simţeam tremurul pe piele, asudam. Fără să mai gândesc, mi-am dat drumul pe geam înăuntru. Era beznă şi mirosea a buruiene de ciorbă. Era cald şi parca nu-mi mai era aşa frică. Câinile îmi sărise în braţe şi pe geamlâc, nişte raze de soare la apus se chinuiau să încropească un opaiţ. Apoi se lăsă o umbră. Una care striga câinele şi lăsa să cadă peste noi vorbe. Câinele lătra fericit, aparţinea cuiva. Pentru că nu ştiam ce ascund cotloanele din beci şi-a dat drumul pe geam, lângă noi. Ne-am ţinut în braţe până dimineaţa, am adormit, căci vorbele cerşiseră odihnă. Puteam să-mi explic, de acum, starea de bine. Lumina ne-a găsit până la urmă.
O scara, în stare perfectă s-a oferit pe sine drept proptea. De pereţii beciului atârnau zarzavaturi puse la uscat. Cândva, o gospodină îşi hrănise familia cu aromele lor. Am ieşit din intuneric, dar nu şi din poveste.
Undeva, lângă un crâng, mi-am cumpărat o casă. În ea trăiesc o X, un Y, un căţelandru şi un buchet de zarzavaturi. Am pus-o pe picioare cu palmele mele.

herbs

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s