De la mine până la Dumnezeu, e loc de îndoială

Toronto Pride Parade 2008

E drum lung până la Dumnezeu. Îmi spunea bunica că sufletul bunicului a plecat la Dumnezeu. Mă uitam pe cer, să găsesc vreo urmă. Peste mahala nu zburau avioane, eram la capătul lumii. Lumii civilizate.
– Se poate, ca în clipa asta să stea de vorbă cu Dumnezeu? Bunicul citise multe cărţi, aveau despre ce vorbi.
– La intrare aşteaptă Sfântul Petru, el distribuie sufletele, dacă au norocul să li se deschidă poarta Raiului. Apoi aşteaptă dreapta judecată, numai Sfinţii ating pe Dumnezeu.
– Sufletele sunt trimise în carantină, carevasăzică … curăţate de pământesc. Şi la închisoare te spală …
– Doamne, copilă, ptiu, ducă-se pe pustii, ce comparaţii aduci în vorbă!

În gospodăria lui Dumnezeu sufletele au totuşi libertate de mişcare, le mai simţi, uneori, cum îşi vâră nasul în treburile tale. E clar, totuşi, că se face o triere preliminară. Oamenii nu se nasc egali, nu se izbăvesc egali şi nici nu o să învie, dacă s-o întâmpla, egali. Egalitatea e doar o noţiune la care se raportează realitatea, ea există în cifre, dar nu în oameni şi în lucruri. Aparent, poate, dar sub lupă, perfecţiunea ei rugineşte. Apoi mai sunt şi păcatele. Unele se moştenesc pana la al 9-lea neam sau mai de dincolo. La cât s-a lărgit lista de păcate, datorită progresului şi abnegaţiei ştiinţei, trecerile se fac prin urechile acului. Pornim cu handicap şi, neputincioşi, cădem în păcat, că ni-s picioarele bolnave. Am inventat, în compensaţie, ploconeala. Dăm plocoane Îngerilor, Sfinţilor, Măicuţei Domnului, Fiului şi lui Dumnezeu Însuşi. E imposibil să te fereşti de păcat, din el ne-am născut şi asta spune tot. Atunci, departajarea se va face pe cât a dat fiecare. Nu e deajuns să fii bun. E un avantaj, dar evaluarea păcatelor e strictă, ca la matematică, reguli şi date precise. Bunătatea e literatură, chestie de interpretare, stare, chef. IQ-ul e un dezavantaj. Când începi să înţelegi metodele lui Dumnezeu, eşti cu mintea deja dusă în păcat. Dumnezeu n-ar fi putut spune, vreodată: ‘Crede şi nu cerceta!’. Aici a intervenit omul, cel care plătea scribi, lua bir şi nu ţinea să dea socoteală. Acesta e principiul pe care l-au aplicat bisericilor. ‘Ploconeşte-te, roagă-te, dar lasă în seama noastră, reprezentaţii lui Dumnezeu, rânduielile. Noi îţi explicăm pe Dumnezeu, pe înţelesul tău, tu nu despici în patru motivele noastre!’ Dumnezeu a pus omului, sub aură, creier. Dacă nu s-ar fi dorit cercetat, ar fi pus un motoraş şi o cheiţă sau l-ar fi făcut proiector de diapozitive.
La câte suflete se ridică zilnic la ceruri, când ar mai avea timp Domnul să salveze lumea? Numai să-i salute pe toţi, ar irosi, ca să fim optimişti, o zi întreagă. Sau poate le vorbeşte la megafon. Totuşi, sufletele nu sunt egale, diferenţa cere personalizare. E bine că mai trimitem Sfinţi, cred că au nevoie de întăriri, acolo sus, ei nu depind de timp, ostenesc veşnicia.
Trebuie să fie interesant cum un cumul de singurătăţi ajunge să lucreze în echipă, pentru un şef pe care îl adoră, în beneficiul unora, situaţi, cel puţin la intenţie, pe locul doi. Mare parte din Sfinţi au fost asceţi, l-au pus pe Dumnezeu înaintea tuturor, sacrificând uneori oameni. S-au retras dintre oameni, rugându-se pentru oameni. Sau pentru propriul suflet, crezut a fi peste al celorlalţi? Pe măsură ce afli mai mult, pe atât îţi doreşti să fii mai singur. Dar asta nu e o virtute. Ridicându-te deasupra celorlalţi, îi neglijezi, îi laşi în urmă. Vrei să stai la taclale doar cu Dumnezeu. Oare strâng îndeajuns Sfinţii, cât să acceadă la masa Lui? Ceva mă face să cred că Dumnezeu e tot singur, doar că, de data asta, nu chiar atât de plictisit. De când a fost ispitit, pare să-i meargă mai bine. Ispitit de Creaţie, în a-şi nega singurătatea prin generozitatea din El Însuşi. ‘Sunt cel mai bun prieten al meu, e timpul să mă ocup şi de viaţa altcuiva. Iau, de exemplu, o mână de lut şi o aduc până aproape de perfecţiune.’ Lutul uscat crapă. Înafara lui Dumnezeu nu există perfecţiune. De fapt, nici Dumnezeu nu e perfect. Dacă era, ar fi fost suficient. Dacă Creaţia nu a fost o încercare de divertisment, atunci trebuie să fi fost un exerciţiu în a reprezenta perfecţiunea. Exerciţiile nu sunt perfecte, rezultatele sunt notabile, chiar extraordinare, câteodată. Dar nu perfecte.
Dumnezeu a creat omul. Sau pe Adam. În unele credinţe omul e Adam. În altele, a fost mai întâi omul şi abia un urmaş a fost botezat Adam, că prea arătau toţi la fel. Începe să se facă diferenţierea, căci dinlăuntrul nu e la fel cu cel de dinafară. Şi pe atunci erau vopsite gardurile. Mai face Dumnezeu ce face şi face: copaci, flori, vietăţi care să mişune, că de la Big Bang, tăcerea era asurzitoare. Mă întreb dacă Dumnezeu a fost tentat să urle în Neant, doar ca să-şi audă ecoul. Poate ecoul i-a dat Ideea. Ideea cu Creaţia. Ideea fiind Creaţia Primordială, Precreaţia. Proiectată în Cuvânt. Imaginea apăruse odată cu Lumina. Ideea a dus la apariţia sentimentelor. Să faci oameni, nemulţumiţi mai întâi de Tine şi apoi şi de ei înşişi, devine obositor. Dumnezeu a trebuit să-i înzestreze, să se mai facă şi singuri. Dacă Lilith a fost prima femeie şi l-a părăsit pe plictisitorul Adam, pentru diavol, putem spune că pe atunci Creaţia nu era chiar desăvârşită, iar diavolul începuse să aibă idei, care vindeau mai bine. Lilith refuză astfel perpetuarea speciei şi face echipă cu diavolul, pentru a îmbunătăţi ceea ce exista deja. Dumnezeu îşi apără Creaţia, care, într-adevăr, avusese un început cam leneş şi somnoros, şi o creează pe mult mai blânda Eva. De data asta impune şi nişte reguli. ‘Să i se dea ascultare!’. ‘Fără rol de ispită’, deşi însăşi Creaţia fusese o ispită. Adam îşi iese din amorţeală, dar la prima ademenire, dă vina pe Eva. Dumnezeu e înfrânt cu propriile arme. El, ispititul, e înşelat cu o ispită. Într-un moment tensionat, îi dă afară din Rai. Deşi mulţi o cred, eu sunt convinsă că nu i-a părut rău. Creaţia era amuzantă, dar de la distanţă.
Creaţia schimbă Creatorul, dacă are suflet. Creaţiile reci pot deveni capodopere, căci lipsa de magnetism, de chimie, le înlesneşte apropierea de perfecţiune, dar ele nu vor schimba nimic, niciodată. Sufletul nu se vinde diavolului, ci se iroseşte în ceea ce faci. Diavolul e o atenţionare de ‘drum cu hârtoape’, Dumnezeu plantează plăcuţe cu ‘drum în construcţie’. Două trotuare între care suntem mânaţi, precum cirezile. Unii scapă la păşune, alţii preferă jăratec. Ce-o fi în faţă? Limitaţi cum suntem, am crede că e o fundătură. Oare, ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să zbori? Să te ridici, fără a mai ţine drumul drept?
Dumnezeu a creat sexul, pentru a nu mai fi nevoit să stea toată ziua cu mâinile în lut. Avea şi altfel de idei. Sexul a fost marea găselniţă, păcatul care face diferenţa. Dar nu cel mai mare. Cea mai mare ispită e însuşi Dumnezeu. Puterea. Dorinţa de a fi El peste oameni, căci parte din El trăieşte în Creaţie. Judecata de apoi seamănă cu Big Bang-ul, unul spiritual, de data asta, nu fizic. Dacă primul a fost Materie –>Energie–->Materie, acesta va fi probabil Energie–>Materie–>Energie. Închidem un cer, un complet. Ca să apeşi butonul roşu şi să declanşezi aşa cutremur, din temelie, trebuie să estimezi, măcar grosier şi nişte consecinţe. Poate face asta Dumnezeu, când până şi Creaţia s-a dovedit originală şi neaşteptată? Nici Dumnezeu nu ştie. Am vrut să-l ajut, dar iubind fără noimă, greşeşti.

adam-and-eve-muslim-style

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s