Vieţi pe tipsii de argint (XI)

24 de tacâmuri pentru 24 de feluri de a-l tachina pe Dumnezeu

 

cutlery

Întotdeauna trecea măcar o dată pe noapte să vadă dacă sunt bine. Împingea uşa pe tăcute, ca pe un secret, se apropia de pat şi mă privea lung pentru câteva minute. Trăgea plapuma, să acopere picioarele cu chef de joacă, ieşite să ia o gură de aer. Apoi se aşeza pe marginea îngustă şi privea la fereastră. Uneori luna o făcea să zâmbească, alteori norii îi umbreau cine ştie ce amintire. Era atât de frumoasă, ca o zână, încât nu îndrăzneam să mă arăt trează, o priveam cu ochii mijiţi şi ţineam strâns, sub gene, toate îmbrăţişările, câte i le-aş fi dat. Îi făcea bine să mă aibă în grijă, aşa îmi spusese mama, care mă încuraja s-o vizitez mai des. Aş fi venit şi singură, toate firele inimii mă trăgeau în labirintul poveştilor şi-şi râdeau de mine, când plângeam dezamăgită, c-am găsit prea repede ieşirea. Părăsind un gând pe altarul nopţii, doamna Otilia făcea o cruce mare în aer, apoi una mică, coborând-o la mine pe frunte, mă săruta mai puţin de-o părere şi pleca să-şi găsească câteva ore pierdute, de odihnă. Caldă ca o pâine rotundă, prinsă de ştergar, adormeam şi eu, crăpând un zâmbet de coajă subţire.
Dimineaţa venea odată cu Maria. Mă fugărea la baie cât îndrepta patul şi smotocea pernele cu urme de dantelă. Apoi, ciupindu-mă de obraji, să li se înfoaie bujorii, servea micul dejun. Nu uita niciodată să pună un mănunchi mic de flori, din grădină. Le strigam buruiene, căci niciodată nu se îndura să taie trandafiri, decât dacă erau pe jumătate ofiliţi, dar întotdeauna agăţa rămurele de floarea miresei.
– Aşa te împrăştii tu în lume, copilă, ca florile astea mici şi albe, dând tuturor câte puţin. Mie şi doamnei deopotrivă. Ai să te strângi mai încolo într-un nufăr sau poate o crizantemă şi puţini vor mai vedea dincolo de petale.
Uneori Maria şi doamna se confundau în gânduri, duseseră pe umeri atât de multe împreună, că una îi putea lua locul celeilalte. Dar o urmă adâncă, de ţărancă cinstită, o făcea pe Maria umbră, în prezenţa doamnei. Era ceva fragil, de porţelan în constituţia doamnei Otilia, care ne făcea pe toţi să acceptăm exilul, înspăimântaţi în acelaşi timp ca mâini puternice sau poate doar tremurânde să nu ciobească sau să spargă tortiţa.
Mai erau pe tavă chifle aburinde şi unt cumpărat la calup, miere groasă, care se lăsa pe degete. Îmi lingeam râzând buricele şi Maria se prefăcea oripilată şi se văita că la ce mai clătise ea în doua ape şerveţelele fine, de damasc, când eu învăţasem toate obiceiurile ţiganilor? Aşa ne găsea doamna, care plimba cu ea o ceaşcă de cafea şi, scoţând din buzunarul şorţului, pus anume la bucătărie, biscuiţi fierbinţi, fura din miere şi mă hrănea ca la împărtăşanie. Când terminam, erau firimituri peste tot, dar buzele ne erau dulci şi dimineţile vesele. Aveam câteodată şi dimineţi triste, dar acelea au plecat şi nu voi să le caut. O lăsam pe Maria scuturând şi mergeam în camera de zi, unde ghemuri aşteptau cuminţi depănări de poveste.
Maria lăsase pe masă un serviciu de tacâmuri pentru 24 de persoane, aşa cum spunea, cu pompă şi înflorit pe cutie, fabricantul englez. Suple şi frumos decorate, păstrau o umbră albăstrie, ca o mângâiere de lumină în oglindă. Am apucat o linguriţă şi când ochii s-au întors de pe cozile lungi, au dat de o gravură pe spatele delicat: ‘Thief’.
– E hoaţă asta mică! am început să râd.
Doamna Otilia le-a întors pe toate, şi linguri şi furculiţe, cuţite şi linguroaie de servit, să-mi arate că toate erau însemnate. Ajunseseră hoţii să-şi semneze fărădelegile?
– Serviciul de tacâmuri mi-a rămas de la o verişoară de-a bunicii, madam Şeleanu. De pe la mesele protipendadei începuseră să dispară tacâmuri de argint. Nu numai din cele lucrate fin, dar şi din cele ordinare, când gazdele s-au hotărât să apere ce aveau mai bun. La început fuseseră blamaţi servitorii, dar percheziţiile nu dovediseră nimic. Era cineva din lumea lor şi ăsta era un lucru de-a dreptul înfricoşător. Nu se putea să cauţi musafirii la plecare, aşa ceva era de neiertat. Să chemi poliţia ar fi fost, în mod egal, de prost gust. Toată lumea se privea circumspect, aşteptând o greşeală sau poate un anunţ, că totul fusese o glumă şi dispărutele vor fi returnate. Hoţul, între timp, adunase o colecţie. Madam Şeleanu, care vizitase Londra, comandase de acolo un set complet pentru 24 de persoane, căci ambiţiile politice ale consortului cereau o imagine de abundenţă, dar în acelaşi timp şi seriozitate. Dacă doreai frivol, ca toţi tinerii aceia, poeţi şi muzicieni, care delectau oaspeţii doar pentru invitaţie, într-atât erau de săraci, comandai la Paris. Madam Şeleanu comanda doar la Londra, englezii ştiau cel mai bine să râdă cu tine, păstrând distanţa. Pentru lansarea candidaturii domnului Şeleanu pregătise un dineu generos, dar instruise în ascuns slugile să stea cu ochii pe oaspeţi, prefăcându-se că împrospătează masa. Singura care fu cruţaţa, fu bucătăreasa, Prescura o chema, doar Dumnezeu ştie de ce, căci era o beţivă. Nu o dădea afară pentru că gătea a naibii de bine, mai bine decât tot judeţul la un loc, şi celelalte cucoane abia aşteptau să pună mâna pe ea. Beţiva fu instruită să nu iasă din bucătărie, ca să nu îi dea pe toţi de gol. Madam Şeleanu gândise planul amănunţit şi nu voia să lase loc de greşeală. Seara fu un succes, mâncarea dumnezeiască. Parte din oaspeţi trecură în pelerinaj pe la bucătărie, să laude truda Prescurei, care se ţinuse de cuvânt şi încălzită de vin, refuză să se despartă de plită. După ce sărută amintirea ultimului oaspete, madam Şeleanu se grăbi la bucătărie, unde spre satisfacţia dumneaei, descoperi că nu lipsea niciun tacâm. Împărţi cu generozitate vin, din cel mai bun, rămas de la oaspeţi, cu slugile şi ceru pentru a doua zi, pe lângă meniul deja ticluit la capul săptămânii, nişte lapte de pasăre, i se făcuse, aşa deodată, poftă.
Între timp, la o distanţă de câteva case, hoţul strângea într-un şal vechi o grămadă de tacâmuri fără pereche. Ceruse ajutor pentru biserică, părintele nu mai avea speranţă. Dacă fiecare ar fi dat măcar o linguriţă din proprie voinţă, s-ar fi putut face agheasmatarul. Dar bogaţii nu dau cu uşurinţă. Ea risipise aproape tot ce moştenise, nu-i mai rămăseseră decât casa şi nişte ţoale fără trebuinţă. Fusese luată de suflet de boieri şi ca să le cinstească memoria, dăduse aproape tot săracilor. Să aibă parte de milă de la Dumnezeu. Acum împlinise şi porunca asta, ca un haiduc, ce-i drept, dar prietenii ei aveau să culeagă în ceruri roadele, se va fi găsit acolo şi pentru ei oleacă de bunăvoinţă. Lăsă argintăria în grija lui Basil, un ţigan care ştia să ascundă argintul mai bine ca orişicine.
Noul agheasmatar avea brâuri de peşti, căutându-se unul pe altul şi la gură frunze de viţă, pe care odihneau boabe dolofane, date în pârg. Părintele plângea de emoţie. Toată congregaţia admira minunăţia. O donaţie anonimă, lăsată de cu zori, la uşa bisericii. Umbla vorba, murmurând, că ar fi fost un străin în trecere, în drum spre Ţara Sfântă. La vremea acatistelor, toţi boierii îşi auziră numele, spre binecuvântare cu sănătate şi viaţă lungă. Roşiră de plăcere. Chiar dacă îi încerca curiozitatea, nu se arătară, Dumnezeu avea căile Lui.
Madam Şeleanu nu-şi putea scoate din cap, cum fără să dispară niciun tacâm de la masă, Prescura rătăcise polonicul, păstrat separat la bucătărie. Parcă îl mâncase pământul. Când fu să servească laptele de pasăre cu domnul Şeleanu, ia-l de unde nu-i! Acum, uitându-se la frumuseţea asta de agheasmatar, parcă îşi aducea şi mai abitir aminte de polonic, deşi nu se potrivea deloc cu vasul, fusese tăiat sobru şi arogant, ca o manta de ploaie englezească.

polonic-2

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s