Un băieţel cu paşi şovăitori, cu inimă de acaju şi capul în nori, având necazuri cu un bol de minciunele, încercând să scape, pe furiş, de ele, încerca să-şi ajute tatăl, cu puterile lui mici, din umbră, o zână binevoitoare îl veghea pe pici. Pinocchio, mititelul, umbla de ici-colea, cu singura lui armă – un băţ de acadea, gata să-i sară lui Geppetto pe loc în ajutor, căci o balenă-l înghiţise cu tot cu soare şi un nor. Înaintând viteaz prin flora subacvatică, se întrema cu nişte ecuaţii, luate aminte de la matematică, dar necunoscuta, deși-l ținea de drag, se-mpotmoli, orbecăind, într-un raționament de prag. ‘Palatul zânei!’, se minţi şi nasul îi mai crescu un pic, avea nevoie de curaj, îi tremurau şi buzele, şi sufletul lui mic, şi amintindu-şi că avea amnar în haina peticită, îl scăpără nefericitul într-o epavă cu transport de dinamită, iar sub-nivelul mării se trezi sub ploaie de icre şi de stele verzi, din cele pe care doar amețeala te face să le crezi.