Un băieţel cu paşi şovăitori,
cu inimă de acaju şi capul în nori,
având necazuri cu un bol de minciunele,
încercând să scape, pe furiş, de ele,
încerca să-şi ajute tatăl, cu puterile lui mici,
din umbră, o zână binevoitoare îl veghea pe pici.
Pinocchio, mititelul, umbla de ici-colea,
cu singura lui armă – un băţ de acadea,
gata să-i sară lui Geppetto pe loc în ajutor,
căci o balenă-l înghiţise cu tot cu soare şi un nor.
Înaintând viteaz prin flora subacvatică,
se întrema cu nişte ecuaţii, luate aminte de la matematică,
dar necunoscuta, deși-l ținea de drag,
se-mpotmoli, orbecăind, într-un raționament de prag.
‘Palatul zânei!’, se minţi şi nasul îi mai crescu un pic,
avea nevoie de curaj, îi tremurau şi buzele, şi sufletul lui mic,
şi amintindu-şi că avea amnar în haina peticită,
îl scăpără nefericitul într-o epavă cu transport de dinamită,
iar sub-nivelul mării se trezi sub ploaie de icre şi de stele verzi,
din cele pe care doar amețeala te face să le crezi.
