Vieti pe tipsii de argint (XII)

Un chin sa te-nchin

waterlily-candle

Uneori o simteam cu ochii pe mine. Ma tinea in brate cu privirea si vibram in respiratii marunte, legata de maini intr-o toropeala placuta. Apoi parca nevoind sa ma supere lua toata arsita de pe mine si se retragea intr-un colt al nimanui. Se lasa trasa de maneca in racoarea umbrelor si uita de noi. Maria ma batea usor pe umar sa nu ma duc dupa ea. Doamna Otilia croseta sosete pentru ingeri.
Lustruisem tacamurile si mascaream un dos de lingura. Imi puneam mustati si ea radea umflandu-si obrajii si subtiind nasul, apoi brusc redevenea serioasa bulbucandu-si ochii. Maria radea infundat. Doamna intoarse o vorba catre noi.
– Ce secrete impartiti voi acolo?
– Iaca ma uitam la fata cum face lingurile astea vechi sa rada.
– Se intampla ceva anul asta, ceva ce n-am mai simtit. Cred c-a venit timpul sa cercetam si icoana, sa-i aducem inapoi din stralucire.
Doamna disparu cu pasi grei pe holul incalzit de niste veioze cu gat lung si palarii brodate care aruncau pe pereti fluturi si libelule. O intrare spre tara minunilor. Alice. S-a intors cu ochi duiosi, apasati pe pometi cu tristete. Tinea in mana o icoana incastrata in argint. Fecioara cu pruncul. A strans-o la piept pana i-au trosnit aschiile si apoi mi-a pus-o in brate. Maria a icnit si a asezat-o pe scaun ramanand in umbra ei, tinandu-i salul pe umeri. Simteam cum amprenta argintului mi se prelingea prin degete ducand in vene un fior amar, o voce crispata de metal cautand simfonia in miezul dulce de lemn. Sunt icoane care la atingere tremura toata fiinta din tine, zbat inimile mici ale simtirilor si pielea chinuie sa le mai cuprinda. Icoanele nu vorbesc, nici nu cer voie. Icoanele iti iau sufletul si scutura de pe el tot praful pe care l-ai lasat sa se astearna.
– Icoana i-a facut-o mama de comanda la Manastirea Voronetului. Se aciuase pe langa ea un mester argintar care curata gingii de clopote imbatranite. Pierduse pe toti ai lui la inundatii, el atarnase o zi si-o noapte de limba, in clopotnita bisericii. Una din maici ii aratase mamei ce lucra si mama a incercat sa-l tocmeasca pe loc. N-a acceptat bani dar i-a cerut la schimb sa imbrace toti copiii saraci din sat. Mama a plans de fericire, primeam dar de la Dumnezeu.
Cand s-a nascut am crezut c-o sa mor de atata frumusete. Pe piele, in ochi, in inima. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. O simteam inca in mine, in sangele meu si totusi ochii o vedeau, o iubeau. As fi tinut-o tot timpul in brate. Timpul facuse un pas inapoi si inchizand ochii jenat ma lasa sa-mi imbaiez exuberanta. Icoana o pusesem la capul leaganului. O adormeam cu rugi si doine batrane ca lemnul care ii tinea somnul curat. Cand a inceput sa mearga nu exista alta mama ca mine pe lume. Mi-as fi mutilat spatele sa-i fac aripi sa invete si zborul, doar ca nu voiam sa se duca foarte departe. Cand a implinit treisprezece ani a facut poliomelita. In primavara patronasem niste serbari campenesti sa strangem bani pentru renovarea unui spital mic, al schingiuitilor pe varf de munte. Am chemat doctori, am chemat sfinti. Am stat la capul ei pana nu i-a mai fost frica. Dumnezeu obosit si suparat adormise. Sau poate isi alegea ce e mai bun din plata pacatelor. Am ramas cu icoana. Imi ingheta pielea cand o strangeam la piept. Acum a inceput sa prinda cheag de la soare. Poate am gasit un soi de liniste.
– Cum o chema?
– Aura. Aur la suflet … Dupa ce o curatam m-am gandit s-o dau bisericii. Acolo soaptele cantaresc mai greu decat vorba clara.
Icoana avea sufletul curat, i-am sters de la colturi din lacrimile subtiri ca un abur si era gata de drum.
La poarta bisericii doamna s-a oprit. Mergea cu Maria cu un pas inainte, prinse-n aceeasi durere, strans, brat la brat. Eu ramasesem mai in urma caci nu voiam sa aduc prea multa galagie cu pasii mei grabiti. Din timp in timp se opreau si ma strigau sa nu ma piarda. Unde sa ma fi dus?
Ii simteam picioarele tremurand. Parca toata iarba lua fiorul si-l purta pe brate pana la mine. Nu mai calcase intr-o biserica de cand isi luase ramas bun de la Aura. Il crucificase din deznadejde si pe Dumnezeu. Se oprise acolo, poate cerand voie, poate certandu-l ca n-a cautat-o in toti acesti ani. In usa bisericii maicuta care vindea lumanari a privit-o cu mana la ochi, punand oleaca de umbra pe mina curioasa. Apoi increzatoare s-a dus catre doamna Otilia incercuindu-i si celalalt brat, pregatindu-i ca unui om bun intrarea. Casa Domnului e vesnic bucuroasa de oaspeti. Asta ii e menirea si poate uneori blestemul. Oamenii o cauta sa le tina acoperis pe suflet dar pleaca cand ii mai aluneca tiglele si e nevoie de indemanare si pofta de lucru. Dumnezeu e nevoit sa se repare singur.
Maicuta scoase dintr-un buzunar ascuns un nufar rosu de ceara. I l-a pus doamnei in palme si a impins-o usor catre lumanarar. Cel mai usor fel de a iubi din lume este de a trimite lumina.
Doamna plangea molatec in fata altarului. Maria isi crescuse pe umeri o umbra de pene. Le-am lasat sa regaseasca viata si-am plecat pe gandurile mele, departe, acolo unde aveam cu mult mai putin de treisprezece ani. Ma jucasem toata dimineata si imi era foame. Daca m-as fi dus acasa mama m-ar fi oprit sa dormim impreuna la pranz. Mereu ma pacalea ca doarme cu mine. M-am dus la biserica. Acolo se imparteau mai mereu cozonac si coliva. Preotul intona pe nas vesnica pomenire. M-am apropiat de femeia cu acatistele care pazea grijulie flacara unei lumanari.
– Cand vine Dumnezeu?

lady

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s