Vieţi pe tipsii de argint (XII)

Un chin să te-nchin

waterlily-candle

Uneori o simţeam cu ochii pe mine. Mă ţinea în braţe, cu privirea şi vibram în respiraţii mărunte, legată de mâini, într-o toropeală plăcută. Apoi, parcă nevoind să mă supere, lua toată arşiţa de pe mine şi se retrăgea într-un colţ al nimănui. Se lăsa trasă de mânecă în răcoarea umbrelor şi uita de noi. Maria mă bătea uşor pe umăr, să nu mă duc după ea. Doamna Otilia croşeta şosete pentru îngeri.
Lustruisem tacâmurile şi măscăream un dos de lingură. Îmi puneam mustăţi şi ea râdea, umflându-şi obrajii şi subţiind nasul, apoi brusc redevenea serioasă, bulbucându-şi ochii. Maria râdea înfundat. Doamna întoarse o vorbă către noi.
– Ce secrete împărţiţi voi acolo?
– Iaca, mă uitam la fată cum face lingurile astea vechi să râdă.
– Se întâmplă ceva anul ăsta, ceva ce n-am mai simţit. Cred c-a venit timpul să cercetăm şi icoana, să-i aducem înapoi din strălucire.
Doamna dispăru cu paşi grei, pe holul încălzit de nişte veioze cu gât lung şi pălării brodate, care aruncau pe pereţi fluturi şi libelule. O intrare spre ţara minunilor. Alice. S-a întors cu ochi duioşi, apăsaţi pe pomeţi cu tristeţe. Ţinea în mână o icoană încastrată în argint. Fecioara cu pruncul. A strâns-o la piept până i-au trosnit aşchiile şi apoi mi-a pus-o în braţe. Maria a icnit şi a aşezat-o pe scaun, rămânând în umbra ei, ţinându-i şalul pe umeri. Simţeam cum amprenta argintului mi se prelingea prin degete, ducând în vene un fior amar, o voce crispată de metal, căutând simfonia în miezul dulce, de lemn. Sunt icoane care la atingere tremură toată fiinţa din tine, zbat inimile mici ale simţirilor şi pielea chinuie să le mai cuprindă. Icoanele nu vorbesc, nici nu cer voie. Icoanele îţi iau sufletul şi scutură de pe el tot praful pe care l-ai lăsat să se aştearnă.
– Icoana i-a făcut-o mama de comandă la Mănăstirea Voroneţului. Se aciuase pe lângă ea un meşter argintar, care curăţa gingii de clopote îmbătrânite. Pierduse pe toţi ai lui la inundaţii, el atârnase o zi şi-o noapte de limbă, în clopotniţa bisericii. Una dintre maici îi arătase mamei ce lucra şi mama a încercat să-l tocmească pe loc. N-a acceptat bani, dar i-a cerut la schimb să îmbrace toţi copiii săraci din sat. Mama a plâns de fericire, primeam dar de la Dumnezeu.
Când s-a născut, am crezut c-o să mor de atâta frumuseţe. Pe piele, în ochi, în inimă. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. O simţeam încă în mine, în sângele meu şi totuşi ochii o vedeau, o iubeau. Aş fi ţinut-o tot timpul în braţe. Timpul făcuse un pas înapoi şi, închizând ochii, jenat, mă lăsa să-mi îmbăiez exuberanţa. Icoana o pusesem la capul leagănului. O adormeam cu rugi şi doine, bătrâne ca lemnul care îi ţinea somnul curat. Când a început să meargă, nu exista altă mamă ca mine pe lume. Mi-aş fi mutilat spatele, să-i fac aripi, să înveţe şi zborul, doar că nu voiam să se ducă foarte departe. Când a împlinit treisprezece ani a făcut poliomelită. În primăvară patronasem nişte serbări câmpeneşti, să strângem bani pentru renovarea unui spital mic, al schingiuiţilor de pe vârf de munte. Am chemat doctori, am chemat sfinţi. Am stat la capul ei până nu i-a mai fost frică. Dumnezeu, obosit şi supărat, adormise. Sau poate îşi alegea ce e mai bun din plata păcatelor. Am rămas cu icoana. Îmi îngheţa pielea, când o strângeam la piept. Acum a început să prindă cheag de la soare. Poate am găsit un soi de linişte.
– Cum o chema?
– Aura. Aur la suflet … După ce o curăţăm, m-am gândit s-o dau bisericii. Acolo şoaptele cântăresc mai greu decât vorba clară.
Icoana avea sufletul curat, i-am şters de la colţuri din lacrimile subţiri, ca un abur şi era gata de drum.
La poarta bisericii doamna s-a oprit. Mergea cu Maria, cu un pas înainte, prinse-n aceeaşi durere, strâns, braţ la braţ. Eu rămăsesem mai în urmă, căci nu voiam să aduc prea multă gălăgie cu paşii mei grăbiţi. Din timp în timp se opreau şi mă strigau, să nu mă piardă. Unde să mă fi dus?
Îi simţeam picioarele tremurând. Parcă toata iarba lua fiorul şi-l purta pe braţe până la mine. Nu mai călcase într-o biserică de când îşi luase rămas bun de la Aura. Îl crucificase, din deznădejde, şi pe Dumnezeu. Se oprise acolo, poate cerând voie, poate certându-l, că n-a căutat-o în toţi aceşti ani. În uşa bisericii, măicuţa care vindea lumânari o privea cu mâna la ochi, punând oleacă de umbră pe mina curioasă. Apoi, încrezătoare, s-a dus către doamna Otilia, încercuindu-i şi celălalt braţ, pregătindu-i, ca unui om bun, intrarea. Casa Domnului e veşnic bucuroasă de oaspeţi. Asta îi e menirea şi poate, uneori, blestemul. Oamenii o caută să le ţină acoperiş pe suflet, dar pleacă cand îi mai alunecă ţiglele şi e nevoie de îndemânare şi poftă de lucru. Dumnezeu e nevoit să se repare singur.
Măicuţa scoase dintr-un buzunar ascuns un nufăr roşu, de ceară. I l-a pus doamnei pe palmă şi a împins-o uşor către lumânărar. Cel mai uşor fel de a iubi din lume este de a trimite lumină.
Doamna plângea molatec în faţa altarului. Maria îşi crescuse pe umeri o umbră de pene. Le-am lăsat să regăsească viaţa şi-am plecat pe gândurile mele, departe, acolo unde aveam cu mult mai puţin de treisprezece ani.

Mă jucasem toată dimineaţa şi îmi era foame. Dacă m-aş fi dus acasă, mama m-ar fi oprit să dormim împreună la prânz. Mereu mă păcălea că doarme cu mine. M-am dus la biserică. Acolo se împărţeau mai mereu cozonac şi colivă. Preotul intona, pe nas, veşnica pomenire. M-am apropiat de femeia cu acatistele, care păzea grijulie flacăra unei lumânări.
– Când vine Dumnezeu?

lady

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s