De-ţinut minte

Cine o fi avut ideea să scoată deţinuţii pe stradă? Psihologi deştepti, cu patalamale de vată, numai bune de pus în urechi, să nu ne tragă pe toţi curentul. Curentul care vine de la creier şi care pune totul sub semnul incertitudinii. Cercetătorii, cei cu sârg, trebuie să ia taurul de coarne şi să vină cu un verdict. Nimeni nu ştie că şi ei dau cu zarul. Se cheamă aranjament empiric. Azi reuşiseră o dublă, poartă în cantina închisorii. Au dat câştig de cauză oamenilor, nu zidurilor. Şi criminalii merită o a doua şansă, aşa cum, în timpul crizei, şi cai au sfârşit împuşcaţi. Străzile erau pline de ochi încruntaţi şi buze rânjite larg. Poliţia asigurase pe toată lumea că li se implantaseră cip-uri şi în caz de senzaţie neconfortabilă, aveam timp să dăm un telefon. N-aş fi ieşit din casă, îmi repugnă experimentele sociale, dar aveam nevoie de legume proaspete, aveam să fac urticarie dacă mă hrăneam numai cu cărnuri tratate cu motivaţionale, să ţină. Asta ne era lumea, acolo trăiam. O societate a citatelor luminoase, a felicitărilor cu sclipici, impuse ochiului prin banner-e şi a direcţionării grijii tuturor înspre animale, de parcă cu omul terminasem treaba. Nicio fetiţă, oricât de ştrengăriţă, nu mai voia să se facă doctoriţă. Niciun băieţel, cu oricât umor, nu mai voia să se facă sudor. Copiii voiau acum să salveze balenele, elefanţii, porcii şi buburuzele de companie. Oamenii îşi puteau cumpăra singuri colaci de salvare, iar dacă nu aveau chef, era considerat suprarealism vegan să-ţi iei doar o bucată de lemn. În noua societate conştiinţele sunt atât de uşoare că plutesc. Un strat de nori protejându-ne de vederea găurilor de ozon. Şi neapărat aurore boreale şi curcubee, proiectate zilnic, din toate colţurile lumii, înlocuind poluantele focuri de artificii. Femeilor le era îngăduit un singur ‘Ah!’, în clipa de orgasm, menţinând poluarea sonoră în hangarele de acuplări la minimum. Bărbaţii trebuiau să strângă din dinţi şi să-şi înghită extazul cu demnitate. Violul devenea suportabil prin tot felul de tehnici zen. Revoltaţii nu purtau inimi aurite pe piept, doar nişte numere, marcând credinţa lor în matematică, sub pielea încheieturii mâinii.
Pe strada principală erau şiruri de oameni în căutare de şanse. Mi-e greu să gândesc acum pe cine impresionau. Un nivel, încă sub control, de alertă îşi sumeţise mânecile şi mă trăgea de umeri înapoi. Tata crezuse întotdeauna că mă născusem să am noroc, în primul rând pentru că eram fata lui, noroc de la primul contact cu atmosfera pământeană. De ce mă încăpăţânam să rămân extraterestră?
O umbră mătăhăloasă îmi aţinu calea. Individul care o ţinea de braţ se oferi să-mi care sacoşa. Bunicuţa, care dirija circulaţia, îmi zâmbi şi clipi din ochi, să nu refuz. Intuiţia rezista, nu-i plăcea să atingă inimi – cobai pentru criogenie. M-am simţit datoare societăţii să mulţumesc şi datoare mie să refuz. Matahala m-a urmat credincioasă, de parcă îşi găsise păstorul. Cineva îmi trăgea covorul cu oameni, magazine şi gălăgie de sub picioare. Alergam în pustiu şi matahala nu avea chef să încetinească pasul. Un singur bloc, obosit şi gri, mai rămăsese în picioare. Am intrat în acelaşi timp cu un soldat, un tip pipernicit care avea însemne de transmisiuni. Îi priveam uniforma cu speranţă şi el se bucura că nu-l dovedesc la statură. Ne-am refugiat în lift, căutând curaj unul în celălalt. Nu mă mai simţisem atât de singură în viaţa mea. Matahala a început să urle ameninţând. Societatea şi regulile ei se duseseră dracului. Pe la margini toate plăcintele scapă brânză. Şi din noi aveau să rămână probabil doar nişte stafide. Soldatul încă păstra o lumină în ochi, matahala părea să mă prefere pe mine. Norocoasa lui tata. Când am ajuns cu liftul la ultimul etaj, respiraţia greoaie de pe scări ne-a înspăimântat urechile. În închisori nu se face economie la exerciţii fizice. Agresorul nostru lua scările în primire, câte trei deodată. Am lăsat liftul să cadă brusc de unde a venit şi fără să mă uit în urmă am luat-o la fugă, în timp ce soldăţelul de plumb mă striga să-l aştept. Realizase, cu frică, că matahala s-ar putea mulţumi cu ce prindea. Am fugit până la pierderea minţilor. Când mi s-au limpezit privirile eram într-o cofetărie şi ne pusesem măşti de savarină. Matahala, care-şi încinsese şoldurile cu un şorţulet roz, se îndrepta înspre noi cu nota de plată.

girl-and-a-soldier-by-banksy

Reclame

Un gând despre “De-ţinut minte

  1. Bine te-am regasit, draga mea… O infuzie de speranță că bunul simț nu a sucombat complet și faptul că înțelegem ce se întâmplă sigur o să ne ajute să ieșim la liman. Observi optimismul- pe deplin justificat- de luni dimineața!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s