Contrabandă în eden

ballerina-ballet-bridge-dancer-heart-favim-com-431027

Burniţa. Umezeala lipicioasă ni se prelingea pe obraji, lacrimi de toamnă târzie. Iubirea noastra se aruncase de pe pod. Am încercat s-o înduplecăm să ne mai dea timp. N-am fost destul de convingători. Nici măcar nu ne-a spus unde se grăbea. Nu şi-a luat nici rămas bun. Ne certam, să găsim un mod de a-i oferi mai mult spaţiu în viaţa noastră, dar casa ne era plină de lucruri fără de care credeam că nu putem trăi. Şi în timp ce loveam, cuvintele dintre noi s-au aruncat în gol. Şi din gol în prea plin, o poartă de apă pentru raiul iubirilor. Apă dulce, apă sărată. Lacrimi, atâtea câte îndrăznisem. Liniştea s-a aşezat peste lumea noastră, odată ce ne-am dat seama că nici măcar nu s-a gândit, ne-a părăsit în mijlocul conversaţiei. Perplexitatea că decizia nu ne-a aparţinut niciodată. Ce cuvinte găseşti când dragostea moare sub ochii tăi? Da, ştiu, evitam să aruncăm vina pe noi, dar e adevărat: s-a sinucis sub ochii noştri. A mai încercat. De fapt a încercat atât de des, încât am ajuns să spunem doar ‘Doamne!’ şi să economisim energia altor emoţii vocale. Am obosit să căutăm cuvinte.
Stăteam în mijlocul podului şi-l priveam cum se îndepărta de mine. Se pierdea de noi şi ceaţa punea lacăte pe voinţa noastră. Picioarele îmi erau grele, grele de atâtea frământări, grele de atâta drum. Veneam de departe şi nu aveam de gând să accept un sfârşit ieftin şi plicticos. Am fugit să-l prind din urmă. Atunci nu mi-am dat seama cât de norocoasă eram. Nu se grăbea. L-am apucat de poalele paltonului şi … am început să râd. Îl rugasem de dimineaţă să-mi aducă nuci, aveam în minte o prăjitură chinezească, din aceea cu glazură de gălbenuş. Prin buzunarele sparte, nucile se aşezaseră în linie dreaptă pe tiv şi se ciocneau vesel de palmele mele, gălăgioase ca nişte castaniete. A întors capul, întotdeauna râdeam împreună, doar ne certam separat. Şi-a stat.
Iubirea şi-a revenit la spital. A refuzat să facă vreo declaraţie şi s-a întors, spăşită, acasă. Am eliberat o cameră de tot ce altădată conta. E camera unde ne odihnim. Chiar şi când unul dintre noi lipseşte, acolo ne aşteaptă amintiri despre amândoi.

P.S. Nu lăsase niciun bilet de adio, când s-a aruncat peste balustradă, aranjase cu un tip, pe care toată lumea îl strigă Dumnezeu, să-i împrumute o pânză de păianjen, cu har. Fără comentarii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s