Vieţi pe tipsii de argint ( XIII )

silver-glass-apple-sculpture-34

Îngeri fără simbrie

Lumina parcă îl ocolea, părea căzut dintr-un pom de umbră. Era atât de frumos, încât mi se umeziseră ochii. Un măr de cristal şi argint. L-am luat cu smerenie de pe batistele de mătase, de care se ştersese pe faţă .
– Nuuuu!!!!
Doamna a ţipat, ca de-o durere în piept şi mărul s-a prăvălit pe podele, văduvind degetele mele şi căzând mort, în fărâme de lumină. Am început să plâng şi să strâng cioburile, să le rog să se îmbrăţişeze înapoi în umbră. Tremuram şi nu ştiu cum am ajuns la bucătărie. Doamna Otilia îmi prinsese degetele de jetul rece de apă si mă privea cu grijă. Venind dinspre inimă, nişte picături de sânge se rătăciseră pe faldurile fustei. Cioburile se răzbunaseră, luând la schimb un pic din mine. Doamna îmi duse la buze un păhăruţ de coniac şi mă forţă să ies de sub pojghiţa uimirii. Mă târî după ea, înapoi în camera de zi. Cioburile dispăruseră şi Maria aştepta cu bandaje fine de tifon alb, un alb ca părerea mea de rău. Doamna şi Maria schimbară o privire, dând resemnate din cap.
– Aşa a fost să fie, mă iartă şi nu pune la inimă.
– Dar mărul era atât de frumos …
– Era închisoare, pedeapsă, nu mângâiere. Ea n-a ştiut.
Din măr căzuse un medalion, o cruce. Maria îl aşezase pe masă. Un înger căzut.
– Războiul era pe sfârşite. Cristina se trezi cu noaptea în cap şi alergă, în picioarele goale, până în camera Mariei. Dacă maman ar fi văzut-o, ar fi pedepsit-o să stea la bucătărie, să înveţe să facă pâine. Nu-i plăcea s-o vadă amestecându-se cu slugile. Maria era cea mai bună prietenă a ei, crescuseră una pe lângă cealaltă. Pe cât era Cristina de năstruşnică şi fără linişte, pe atât de mult aducea Maria cuminţenie şi bunătate. Fetele se iubeau precum nişte surori, una era secretul celeilalte.
De când Agripina, mama Mariei, se prăpădise, Cristina îşi pusese în cap că, fiind mai mare cu câteva săptămâni, trebuia să se îngrijească de Maria. Abia ce împlinise 17 ani şi Cristina îi dăruise un medalion din argint, lucrat de mână, de un ţigan frumos, din marginimea târgului. O cruce cu suflet de înger, s-o apere de rău. I-l pusese la gât, pe şnur roşu, de mătase, să fie cu noroc. De când plătise lucrătura, gândul îi zbura tot mai des la ţiganul înalt, cu mustaţă fină şi ochii verzi. Maman îi dăduse de lucru la gherghef, dar ea voia să se întindă la soare şi să-l cheme în vis.
– Maria, te rog, ghergheful e îndrăgostit de degetele astea subţiri ale tale, parcă scrii muzică. Bunica n-a văzut ceva mai frumos, decât covoraşul pe care i l-am trimis acum o lună. După ce trec ruşii, ne ia la moşie. Abia aştept, Maria, m-am săturat să stau în casă. Maman spune că în câteva zile vom putea ieşi din casă. Vreau să-l văd, Maria, ştiu că e o nebunie, dar vreau să mă duc şi să-i spun …
– Cristina, fii cu grijă, te rog, îţi pierzi inima atât de uşor … Dacă ne prinde coana Oltiţa, o să fie vai şi amar de pielea noastră.
Coana Oltiţa îi era mamă de-a doua. Mama Cristinei se prăpădise la naştere, Oltiţa îi fusese verişoară. Conu’ Aristide, tată-său, o adusese să se ocupe de copil. Coana Oltiţa acceptase doar după jurământul de cununie, nu intra ea în gura lumii. Conu’ Aristide continuă să se ocupe de politica ţării, mai întâi de la Ieşi, apoi direct din capitală. Mama de împrumut ţinea de moşie, se ocupa de manierele şi ţinuta copilei. Îi adusese profesori, dintre cei mai buni, pentru desen şi muzică, dar închisese ochii la pretenţiile literare ale fetei. Se aşezase la cârma casei, precum un general. Deşi avea un suflet rece, nevăzut soarelui, coana Oltiţa o considera ca şi copilul ei. Pur si simplu aşa vedea ea lucrurile. Acum se îngrijea s-o vadă la casa ei, o mână pricepută, care să ţină din frâu rosturile căminului. Cristina murea de plictiseală. Ea se voia răpită de ţiganul ei frumos şi împreună să trăiască din apă şi miez de pâine, într-o colibă la capătul pământului.
Fetele schimbară hainele între ele. Maria o strigă din urmă, să-i puna cruciuliţa la gât.
– Sare în ochi. Dacă o vede coana Oltiţa, chiar şi prin gulerul ăsta cu volane de dantelă, ştie pe dată că sunt eu. Şi apoi ne trimite la moşie la Coana Mare.
Coana Mare era mama coanei Oltiţa. O huidumă de femeie, acră şi pizmuitoare. Nu-i plăcea compania fetelor şi le făcea viaţa grea, doar să le vadă plecate. Slugile vorbeau pe la colţuri, că-i cam plăcea băutura. Coana Oltiţa, oarbă la propria obârşie, era de părere că o vizită la moşie le întărea fetelor caracterul. Aşa crescuse şi ea, o femeie care impunea respect.
Cealaltă bunică, mama mă-sii adevărate, era caldă şi puhavă, ca o alivancă cu stafide, stropită cu smântână clocotită. Acolo fetele erau iubite şi ţinute în puf, spre disperarea coanei Oltiţa.
Cristina privi lung spre fereastră, dar ochii verzi se încăpăţânau s-o urmărească şi s-o tragă de mânecă. Urcă în pod cu o cărţulie, mâncată pe la colţuri de buzunare şi se închise cu totul în sonetele domnului Shakespeare. Binecuvântat, în orice parte a lumii, e primul fior al dragostei. Bucătăreasa ascunsese nişte pere pergamute sub un pat de paie. Mai găsi nişte brânză, din cea de vacă, înfăşurată în ştergare curate. Mâncarea era dosită de foamea soldaţilor în retragere. Nemţii mâncaseră cu ele la masă. Ruşii prădau tot ce le ieţea în cale. Aţipi cu capul pe nişte albume vechi, cu fotografii de artişti. Maică-sa le colecţionase şi praful îi ţinea capul în poală. Doi ochi verzi abia dacă îi dădeau pace.
Când se trezi, soarele urcase în înaltul cerului şi trimitea săgeţi afurisite pe geamlâc, punându-i gleznele pe jar. Se ridică, scuturând orele somnoroase şi se grăbi în jos, pe scara de lemn. Maman avea să facă o criză de nervi!
Pe hol o ţinu pe loc liniştea din casă. Cineva furase toată bucuria dintre pereţi. Aproape călcă pe palma lui maman. Întinsă pe podele, cu fustele ridicate dizgraţios şi părul năclăit pe faţă, maman n-o privea în ochi. Gâtul răsucit, ca la păpuşi, păstra oroarea ultimelor cuvinte. Pe Maria o găsi la bucătărie, cu venele tăiate. Bucătăreasa îi strângea capul la piept, legănând durerea, cu minţile pierdute. Timpul îşi luase îngrozit tălpăşiţa.
Soldaţii, simţindu-se înşelaţi de veştile de pe front, se aplaudară în propria luptă. Ţiganul ei cel frumos zăcea înjunghiat pe pragul casei. Venit să-i aducă un lănţisor, croit anume pentru cruciuliţă, văzuse rochia albastră, sub mantaua murdară a unui ofiţer. Se aruncase cu toată forţa asupra netrebnicului, dar căzu, înjunghiat pe la spate, de o mână îmbătrânită pe damigeana de vin. Muri aşteptând-o să vină cu el. În locul ei plecase Maria, luând încă o dată pe umerii fragili acoperişul lumii.
Casa nu se mai vindecă niciodată. Fu pusă la pământ după ce Cristina se retrase la mănăstire. După înhumări, conu’ Aristide dispăru fără urmă. Era oricum un străin în viaţa Cristinei. Cruciuliţa de argint era singura amintire. Bavol, meşterul argintar, o închise într-un măr de cristal şi-i pusese la codiţă lucrătură din argint. Cristina purta la gât doar lănţişorul de argint care fusese scos, cu greu, din pumnul strâns al bărbatului iubit. După câţiva ani, păcălită şi de Dumnezeu, luă, sub coviltire, drumul rătăciţilor. Nu se putea ierta că dăduse locul Mariei. Cruciuliţa pusese pavază sorţii ei şi o uitase pe-a Mariei. Îngerul îi salvase viaţa, dar sufletul se smulsese şi plecase deja la Dumnezeu.
Coana Mare o strânse de pe drumuri. Bunica, între timp, se prăpădise şi ea, aşteptând-o la un colţ de fereastră. Scorpia luă servitorilor tihna, până ce bagajele fură încărcate în vagon şi ele luară drumul Europei. Deşi nimeni nu o invita la sindrofii, Coana Mare îşi sprijinea coatele pe mesele la modă. Numai Dumnezeu ştie cum, căci era lipsită de şarm. Mulţi şuşoteau că plătea servitorii s-o prezinte drept contesă a Veneţiei, învăţase chiar şi puţină italiană. Fuma ca un turc, dar nimeni nu cunoştea mai abitir vinurile. Nici Dumnezeu nu ferea gazda de gura babei, dacă servea licori botezate la masă!
Cu Cristina împărţea o singurătate în două, dar avea grijă ca din cămara de suflet să scoată unt, cât o nucă, să ungă felia fetei. N-au flămânzit niciodată, chiar dacă viaţa nu le-a pus tot timpul pe tavă scofeturi. S-au stins într-un accident de automobil, pe străzile Romei, cei ajunşi la faţa locului lămurind că până şi şoferul fusese băut. Dezbrăcaseră durerile la garderob.
– Iar eu am spart minunea asta de măr …
– E vina mea. Nu ştiu de unde mi s-a ridicat aşa un ţipăt, ca din capul pieptului … Aşa a fost să fie. Cristina, ca să nu piardă iubirea, a închis-o în coaja mărului. Un măr ca o speranţă, ca o bucurie. O colivie de aur, în fapt. Un înger închis într-o colivie de aur. Iar îngerul te-a ales pe tine.
Maria a căutat în cutia ei cu aţe un şnur de mătase. A găsit unul verde, verde ca nişte ochi de ţigan.
– Un înger … sau poate doi.
Maria mi l-a aşezat la gât şi a rămas să mă mângâie pe obraz.
Soarta mea era să uit şi să iubesc.

cross-5

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s