Taina păcatului

escape-god

Îmi luase foc pielea şi nu îndrăzneam să mă gândesc la pompieri. Îmi cumpărasem chiloţi de mătase albă, cu volănaşe de dantelă. I-am furat mamei bani din poşetă şi, la raionul de frivolităţi, am lăsat să-mi scape, aproape întâmplător, că era un cadou obraznic, pentru ziua de naştere a unei colege şi băieţii nu aveau curaj să se apropie de casierie. Cu o fustă de blugi cât palma şi un maieu decoltat, stăteam ţeapănă sub cearceafuri, convinsă că, din clipă în clipă, mama va da uşa de perete şi mă va snopi în bătaie. În plus, tocmai descoperisem că eram alergică la dantelă. Mama mă purta doar în bumbac.
Adu mă rugase să las geamul deschis. După miezul nopţii avea să vină, să mă ducă pe urmele lunii. Mă treceau fiori, crescând din mine ca tulpinele de flori şi mă scuturam în petale înrourate şi nu ştiam de este teamă sau nerăbdare. Pe sub uşa intra, fără să ceară voie, un soldat de lumină, mama rezema în genunchi grijile, ridicând, impasibilă, rugi lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cunoştea. Eram undeva la sfârşitul catalogului şi treburile i se opreau în decalog, mereu cu un pas înaintea noastră.
Când Adu a întredeschis uşor geamul, mi s-a oprit respiraţia sub limbă. Zâmbea trist. M-a tras de mână afară şi am fugit fără să ne uităm înapoi. Ne-am oprit în poartă la vechea abaţie, aproape părăsită. Rămas singur, abatele surzise. Avea o chilie la celălalt capăt al curţii. Tunsese iarba de dimineaţă. Mirosea a desfrâu de pământ reavăn, legat de mâini de rădăcini lipsite de ruşine, întărâtat până la leşin. Dezgolit de iarbă, sfida cerurile bigote. Stelele licăreau dezgustate, purtând vorba de la una la alta. Ce oroare! Numai luna îşi umezea buzele pofticioasă şi lumina se strângea în jurul ei, ca o capă de vulpe argintie. Aerul vibra în fierbinţeli şi noaptea îşi lăsa sudoarea pe sufletele noastre.
Am intrat temătoare în bisericuţă. Mănăstirea nu era mare, construită cu mâinile goale de săteni, să fie casă călugărilor cu sufletul gata împachetat de plecare. Rămas acum doar cu abatele, satul îşi spăla păcatele la slujba de duminică şi uneori, pe seară, când înnebuneau viile şi acreau strugurii sau copiii cerşeau poame şi ploaie, la umbra de tăcere.
Înăuntru era răcoare, o răcoare blândă, care ne scăpa de povara aspră. Adu se aşeză turceşte, pe podea şi mă trase în braţe. Toate cuvintele făcură cale întoarsă de pe buze şi, despicând pielea de pe burtă, dădură drumul aripilor, să zbată zborul pe dinafară. Tremuram din ce mai rămasese pe dinăuntru şi el îmi luă freamătul de pe umeri şi-şi afundă capul în scobitura gâtului. Ardeam ca o candelă, numai ulei şi foc. Sânii îl strigau pe nume şi îmi strânsesem în rugă palmele, să le astup, cu ruşine, gura.
– Îl auzi?
– Da, am şoptit.
Am adormit. Bietul abate a tras o sperietură, când ne-a găsit, la cântatul cocoşilor. Cu greu l-am convins că nu suntem demoni, veniţi să-i fure crucifixul aurit, primit în dar de la episcopie. Când ne-a recunoscut, ne-a scuturat deznădăjduit, de urechi, convins că-i pângărisem biserica.
– Nu e adevărat! ne-am apărat, şi era adevărul.
– Atunci ce-aţi căutat aici, împieliţaţilor?
– O vorbă de-a Lui.
Mama încă dormea, când am ajuns acasă.
El nu se supărase.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s