Cu alcoolemia la control

children-5

N-am curaj să vorbesc deschis despre băutură. Mă aud organele. Văd tot, interpretează de multe ori greşit, dar de auzit, aud bine. Ficatul se supără şi mă spoieşte ca pe-o tingire, pancreasul se uită urât şi loveşte pe sub coaste, inima se pierde cu firea şi o ia la fugă, stomacul scuipă înapoi, cu necaz. Mai bine scriu. Asta îmi aduce aminte de mama. De câte ori era nervoasă, nu deschideam gura. Îmi ridicam sprâncenele, s-o văd mai bine, dar trăgeam cuvintele de pe omuşor înapoi.
– Faci pe-a niznaiu’ cu mine? arunca, punându-şi mâinile în şolduri. Niznaiu’ ăsta rămăsese de la trecerea ruşilor, intraseră fără să arate paşaportul la vamă şi în drum spre ieşire îşi lăsaseră catrafusele pe unde apucaseră.
Cel mai frumos e să faci pe-a ‘nu ştiu’. Da, ‘Я низнаю’ şi asta e!
Prima dată când am dat ochii cu băutura, am crezut că e un foc de artificii. Abia dovedisem anul. Stăteam cu chirie într-o casă jidovească, vis-a-vis de gară. Proprietăreasa de drept, doamna Weimer, locuia în cea mai pricăjită cameră a casei. Aşa vedeau comuniştii egalitatea pensionarilor cu muncitorii. Noi locuiam în cea mai mare, în cea mijlocie îşi vedea de treaba lui un burlac. Casa, la care munciseră câteva generaţii, fusese împărţită în două. În cealaltă parte locuia o familie. Noi nu ne calificam drept familie, ai mei nu se luaseră de mult şi mă aveau doar pe mine. Eram încă pe lista de aşteptare. Chiriile le încasa statul, căci altfel nu am fi avut parizer şi ciocolată la alimentara. Alimentara de la noi de pe stradă era şi ea deschisă tot într-o casă jidovească. Proprietarii locuiau în ceea ce fuseseră odată holul şi debaraua.
Casă aveam puţină, dar împărţeam cu drag soare în cerdac şi linişte în beci. Când proletarii mei plecau la serviciu, apărea generalul burghezo-moşieresc – bunică-mea. Bia se ocupa de mine, de casă şi de neliniştile doamnei Weimer.
Într-una din zile, sătulă să mă tot vadă plângând fără motiv, m-a pus la culcare. A dereticat ce-a dereticat, după care a plecat să arunce un lighean cu zoaie pe grădină. Da, aveam grădină, curte şi un cireş amar. La întoarcere s-a oprit să schimbe o vorbă cu bătrâna. Doamna Weimer se grăbea spre 90 de ani, avea părul alb, ca scufiile munţilor şi cea mai frumoasă privire din lume. Pe deasupra ochelarilor cu ramă subţire, de argint. Adesea mă lua în poală şi-mi citea din Fraţii Grimm. Comuniştii îi luaseră casa, dar o îngropaseră în cărţi, la bibliotecă se purta secera şi ciocanul.
Cât se plângeau ele de junghiuri şi reumatism, eu mă jucam cu nişte copilaşi cu pene, sub directa supraveghere a lui Moş Ene. Deodată s-a auzit o bubuială. Am sărit din somn, nici Moş Ene nu stătea prea bine cu inima. Din tavan curgeau bucăţi înroşite de sânge. Îmi era foame.
Când s-a întors bia, băteam din palme şi făceam tumbe. Stăpânindu-şi cu greu râsul, a chemat-o şi pe doamna Weimer să ia parte la petrecere. Abia când m-a luat în braţe, a simţit mirosul de alcool. Bătând din palme şi dându-mă peste cap, încercam să-i arăt ce înflorise pe tavan. Înfricoşată că aş fi putut să fi băut din cine ştie ce sticlă, nu s-a oprit până la poarta doctoriţei. Ne despărţeau o duzină de case. Verdictul a fost înceţoşat şi uluit, eram abţiguită. Când ne-am întors acasă am început să cer de mâncare, arătând spre sfârcurile roşii care se încăpăţânaseră să rămână lipite de tavan. Damigeana cu vişinată fusese ‘bomba’. Minunile dulci-acrişoare, terfelite în alcool, se împroşcaseră care încotro. Pe cele care se întorseseră la locul faptei, le înghiţisem cu sâmburi cu tot. Aşa a început idila mea cu alcoolul, un debut ca un joc de artificii, cu specificaţia că mi-a ţinut şi de foame şi a creat şi oareşice bună dispoziţie.
Nu ştiu exact din ce motiv alcoolul a fost prohibit, o perioadă, pe unde dormeam. Mutaseră distileria la bunică-mea. Ce-i drept mai explodau, din când în când, în beci, sticle cu bere de casă. Bere de casă aveam voie să gust. Dădea râgâieli plăcute.
Apoi a apărut pe lume fratele meu. Plângea zi şi noapte. Începuse să se simtă lipsa alcoolului din casă. ‘Bun venit fericire!’, mi-am zis, doar că n-a fost aşa. Îl ţineau pe dulap şi eu aveam picioare scurte. Noroc cu ziua tatei. Frate-miu împlinise deja doi ani şi habar n-avea că pe lume exista alcool. Masă mare, musafiri, trei feluri de băutură. A durat ceva timp până au plecat musafirii, dar nu m-am suparat. Musafirii ne aduseseră ciocolata şi mama, ocupată cu servitul mesei, uitase s-o raţionalizeze. Momentul prielnic a venit când şi mama şi tata s-au dus să conducă musafirii până la poartă. Am golit ceva pahare, degustând sortimentele şi pentru că frate-miu începuse să-şi piardă răbdarea şi pregătea nişte urlete, l-am omenit cu o sutică. Iar fuga la doctoriţă, iar verdict înceţoşat şi uluit, era abţiguit. Noroc că nu se inventaseră încă serviciile sociale şi lumea mai păstra legătura cu umorul şi bunul simţ, nu se înstrăinaseră încă de tot.
Pentru că înfăptuisem o dublă greşeală, arbitrii erau cu ochii pe mine. Şi încă o dată noroc cu bunică-mea, care avea reale talente de vraci naturist. De câte ori ne durea burtica, ne trata cu picături de Davila, pe zahăr cubic. Şi aşa a început să ne doară burtica zi lumină. Ba mai pomeneam durerea şi-n somn. Doctoriţa nu ne-a dat de leac. Nu ne trecea decât cu picături de Davila. Până s-a interpus natura sceptică a bunică-mii, care a început să substituie picăturile cu gaz, ca să ne scape şi de limbrici, în caz că-şi băgaseră coada.
A trebuit să ajung la liceu pentru ca bunică-mea să mă treacă, vara, pe lista pentru bere şi să pierd un examen la facultate, ca să fac parte din comitetul de degustare a ţuicii de prună, a naşă-mii. Între timp mă împăcasem cu tata, ca să-mi dau cu părerea vis-a-vis producţia proprie a familiei. Cu câte un ţoi. De la acel punct încolo n-am mai avut probleme cu alcoolul, vreo 20 de ani. Cu oamenii aveam, însă, mari probleme. Pe unii trebuia să-i car în spate până acasă. Îmi mai tremurau şi mie genunchii din când în când, dar mă ţineam mândră în şa, până apărea, ca din senin, iar, şmecherul ăla de Moş Ene, mare cultivator de mac.
Bineînţeles că am primit şi reclamaţii. Eram staroste peste suflete de vânzătoare, când cineva mi-a pus, în glumă, whiskey peste paharul zilnic de Coca-Cola. Aflată în vizită, parte din conducerea întreprinderii a dus, însetată, paharul la gură. Concluzia: beam în timpul programului, şi era de înţeles, dar băutura şefului era tabu. Eu nu ştiam a cui era băutura. Şi aşa s-a dus vestea. Când o intelectuală, fostă colegă de serviciu, bârfind cu o mătuşă de-a mea, despre metehnele angajaţilor model de pretutindeni, a menţionat că şefa ei se ţinea de coloane, să nu cadă, mătuşă-mea, ca un veritabil soldat de neam şi de ţară, a pus-o la punct. La noi în familie nimeni nu bea. Ne cinsteam. Nu lucrasem într-un templu, ‘coloanele’ erau doi stâlpi de rezistenţă, care abia de ţineau tavanul, să nu-i cadă femeii pe creştet.
Şi, iacată, se făcu un deceniu de când nu mai ştiu ce-i băutura!
Deh, organe cu aere de ve(n)detă!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s