Cu alcoolemia la control

children-5

N-am curaj sa vorbesc deschis despre bautura. Ma aud organele. Vad tot, interpreteaza de multe ori gresit, dar de auzit aud bine. Ficatul se supara si ma spoieste ca pe-o tingire, pancreasul se uita urat si loveste pe sub coaste, inima se pierde cu firea si o ia la fuga, stomacul scuipa inapoi cu necaz. Mai bine scriu. Asta imi aduce aminte de mama. De cate ori era nervoasa, nu deschideam gura. Imi ridicam sprancenele s-o vad mai bine dar trageam cuvintele de pe omusor inapoi.
– Faci pe-a niznaiu’ cu mine? arunca punandu-si mainile in solduri. Niznaiu’ asta ramasese de la trecerea rusilor, intrasera fara sa arate pasaportul la vama si in drum spre iesire isi lasasera catrafusele pe unde apucasera.
Cel mai frumos e sa faci pe-a ‘nu stiu’. Da, ‘Я низнаю’ si asta e!
Prima data cand am dat ochii cu bautura am crezut ca e un foc de artificii. Abia dovedisem anul. Stateam cu chirie intr-o casa jidoveasca, vis-a-vis de gara. Proprietareasa de drept, doamna Weimer, locuia in cea mai pricajita camera a casei. Asa vedeau comunistii egalitatea pensionarilor cu muncitorii. Noi locuiam in cea mai mare, in cea mijlocie isi vedea de treaba lui un burlac. Casa, la care muncisera cateva generatii, fusese impartita in doua. In cealalta parte locuia o familie. Noi nu ne calificam drept familie, ai mei nu se luasera de mult si ma aveau doar pe mine. Eram inca pe lista de asteptare. Chiriile le incasa statul caci altfel nu am fi avut parizer si ciocolata la alimentara. Alimentara de la noi de pe strada era si ea deschisa tot intr-o casa jidoveasca. Proprietarii locuiau in ceea ce fusesera odata holul si debaraua.
Casa aveam putina dar imparteam cu drag soare in cerdac si liniste in beci. Cand proletarii mei plecau la serviciu aparea generalul burghezo-mosieresc – bunica-mea. Bia se ocupa de mine, de casa si de nelinistile doamnei Weimer.
Intr-una din zile, satula sa ma tot vada plangand fara motiv, m-a pus la culcare. A dereticat ce-a dereticat dupa care a plecat sa arunce un lighean cu zoaie pe gradina. Da, aveam gradina, curte si un cires amar. La intoarcere s-a oprit sa schimbe o vorba cu batrana. Doamna Weimer se grabea spre 90 de ani, avea parul alb ca scufiile muntilor si cea mai frumoasa privire din lume. Pe deasupra ochelarilor cu rama subtire, de argint. Adesea ma lua in poala si-mi citea din Fratii Grimm. Comunistii ii luasera casa dar o ingropasera in carti, la biblioteca se purta secera si ciocanul.
Cat se plangeau ele de junghiuri si reumatism, eu ma jucam cu niste copilasi cu pene sub directa supraveghere a lui Mos Ene. Deodata s-a auzit o bubuiala. Am sarit din somn, nici Mos Ene nu statea prea bine cu inima. Din tavan curgeau bucati inrosite de sange. Imi era foame.
Cand s-a intors bia bateam din palme si faceam tumbe. Cu greu stapanindu-si rasul a chemat-o si pe doamna Weimer sa ia parte la petrecere. Abia cand m-a luat in brate a simtit mirosul de alcool. Batand din palme si dandu-ma peste cap incercam sa-i arat ce inflorise pe tavan. Infricosata ca as fi putut bea din cine stie ce sticla nu s-a oprit pana la poarta doctoritei. Ne desparteau o duzina de case. Verdictul a fost incetosat si uluit, eram abtiguita. Cand ne-am intors acasa am inceput sa cer de mancare aratand spre sfarcurile rosii care se incapatanasera sa ramana lipite de tavan. Damigeana cu visinata ‘explodase’. Minunile dulci-acrisoare, terfelite in alcool, se improscasera care incotro. Pe cele care se intorsesera la locul faptei le inghitisem cu samburi cu tot. Asa a inceput idila mea cu alcoolul, un debut ca un joc de artificii, cu specificatia ca mi-a tinut de foame si a creat si oaresice buna dispozitie.
Nu stiu exact din ce motiv alcoolul a fost prohibit o perioada pe unde dormeam. Mutasera distileria la bunica-mea. Ce-i drept mai explodau din cand in cand in beci sticle cu bere de casa. Bere de casa aveam voie sa gust. Dadea ragaieli placute.
Apoi a aparut pe lume fratele meu. Plangea zi si noapte. Incepuse sa se simta lipsa alcoolului din casa. Bun venit fericire! mi-am zis doar ca n-a fost asa. Il tineau pe dulap si eu aveam picioare scurte. Noroc cu ziua tatei. Frate-miu implinise deja doi ani si habar n-avea ca pe lume exista alcool. Masa mare, musafiri, trei feluri de bautura. A durat ceva timp pana au plecat musafirii dar nu m-am suparat. Musafirii ne adusesera ciocolata si mama, ocupata cu servitul mesei, uitase s-o rationalizeze. Momentul prielnic a venit cand si mama si tata s-au dus sa conduca musafirii pana la poarta. Am golit ceva pahare degustand sortimentele si pentru ca frate-miu incepuse sa-si piarda rabdarea si pregatea niste urlete l-am omenit cu o sutica. Iar fuga la doctorita, iar verdict incetosat si uluit, era abtiguit. Noroc ca nu se inventasera inca serviciile sociale si lumea mai pastra legatura cu umorul si bunul simt, nu se instrainasera inca de tot.
Pentru ca infaptuisem o dubla greseala arbitrii erau cu ochii pe mine. Si inca o data noroc cu bunica-mea care avea reale talente de vraci naturist. De cate ori ne durea burtica ne trata cu picaturi de Davila pe zahar cubic. Si asa a inceput sa ne doara burtica zi lumina. Ba mai pomeneam durerea si-n somn. Doctorita nu ne-a dat de leac. Nu ne trecea decat cu picaturi de Davila. Pana s-a interpus natura sceptica a bunica-mii care a inceput sa substituie picaturile cu gaz ca sa ne scape si de limbrici, in caz ca-si bagasera coada.
A trebuit sa ajung la liceu pentru ca bunica-mea sa ma treaca vara pe lista la bere si sa pierd un examen la facultate ca sa fac parte din comitetul de degustare al tuicii de pruna a nasa-mii. Intre timp ma impacasem cu tata sa-mi dau cu parerea la productia de familie. Cate un toi. De-aici incolo n-am mai avut probleme cu alcoolul vreo 20 de ani. Cu oamenii aveam insa mari probleme. Pe unii trebuia sa-i car in spate pana acasa. Imi mai tremurau si mie genunchii din cand in cand dar ma tineam mandra in sa pana aparea ca din senin iar smecherul ala de Mos Ene, mare cultivator de mac.
Bineinteles ca am primit si reclamatii. Eram staroste peste suflete de vanzatoare cand cineva mi-a pus in gluma whiskey peste paharul zilnic de Coca-Cola. Aflata in vizita, parte din conducerea intreprinderii a dus insetata paharul la gura. Concluzia: beam in timpul programului, si era de inteles, dar bautura sefului era tabu. Eu nu stiam a cui era bautura. Si asa s-a dus vestea. Cand o intelectuala, fost colega de serviciu, barfind cu o matusa de-a mea despre metehnele angajatilor model de pretutindeni a mentionat ca sefa ei se tinea de coloane sa nu cada, matusa-mea, ca un veritabil soldat de neam si tara, a pus-o la punct. La noi in familie nimeni nu bea. Ne cinsteam. Nu lucrasem intr-un templu, ‘coloanele’ erau doi stalpi de rezistenta care abia de tineau tavanul sa nu-i cada femeii pe crestet.
Si iacata se facu un deceniu de cand nu mai stiu ce-i bautura.
Deh, organe cu aere de vedeta!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s