O pricină cu ouătoare

peasant-normandie( Allposters.nl )

Doctor la munte. Slavă Domnului, muntele nu are nimic, deşi dacă pun stetoscopul pe piatră, parcă aud nişte cărbune gemând. Aici îmi găsisem post. Undeva aproape de Ucraina, nici aici, nici acolo, după vorbă şi obiceiuri erau ‘jumate-jumate’. Moaşa le descurca pe toate. Nu ştiu de ce au cerut doctor, s-ar fi descurcat mai bine cu un veterinar în plus. Oamenii se reparau cu rachiu, animalele erau populaţia majoritară.
Sunt rotund în obraji, port ochelari şi m-a părăsit iubita pentru un artist al buzelor de plastic, aciuat pe lângă un centru universitar. Toate mătuşile erau de acord că eram băiat bun. La munte eram sultan. Vara bărbaţii îşi căutau de lucru la pădure, eu rămâneam în sat, să ajut gospodinele să desfacă capacul la borcan. Furnizorii de mazăre şi compot fie binecuvântaţi, de gem şi murături se ocupau ele. În timpul săptămânii făceam focul într-o casă cochetă, construită anume pentru mine, lângă dispensar. Ca să nu înnebunesc de la atâta linişte sufletească, sâmbăta şi duminica fugeam la oraş. Cură de băutură, ţigări şi femei cu manichiură. Mă descurcam fără psihiatru. Pe drumul spre oraş treceam pe lângă casa ţaţei Aglae. Acum că aproape îngropase 85 de primăveri, se mutase mai la poale de munte, mai între tufe, că ajunsese să semene cu copacii. De câte ori treceam prin faţa casei, dădea de mâncare la găini. Nu mai avea vacă, nu mai avea porci, umpluseră frigiderele copiilor. Oile fugiseră de-acasă, după ce muri ăl bătrân. Avusese doar două şi nu le ducea dorul. Îşi umpluse, în schimb, curtea de orătănii: găini gureşe, găini pitice, un cocoş fudul, opt raţe crăcănate şi şase gâşte. Cu atâtea ouă zilnic era de mirare că nu dăduse în gălbinare … 
‘Printre munţi şi printre văi trece o căruţă/ Şi din toate fetele, tu eşti mai drăguţă’, schelălăiam de obicei fericit, în hârbul meu de Dacie, cadou de la bunicul, care îşi pusese permisul de conducere în cui. Ţaţa Aglae râdea din 5 dinţi, bucuroasă să mai audă glas de om. Stând pe prispă, zvârlea boabe de porumb clonţatelor, dând din cap a fericire. Astăzi locul era pustiu. Nici urmă de orătănii, nici urmă de Aglae pe prispă. Am oprit maşina, care oricum hodorogea ca o proastă, după ce se plesnise peste tobă cu o movilă de pietriş. În casă, fără să spună nimănui, se instalase apocalipsa. Găinile săreau din oale în străchini, cocoşul, refuzat, ciupea din nişte imortele, o raţă se simţea ca acasă în sacul cu făină. Ce mai fusese de mâncare prin dulapuri, fusese tras afară, în mijlocul bucătăriei. Bătrâna zăcea respirând zgomotos, pe un divan, lângă cuptor, înfrântă de pliscurile ucigaşe. Sătule, orătăniile se mulţumira să-mi zboare enervate peste umeri, mai mult ca o ameninţare. Am luat bătrâna în braţe şi promiţând mârţoagei de metal o vizită la mecanic, am luat drumul spitalului. Pe drum am încetinit cât să strig unor gospodine, ce veneau încărcate de la târg, să oprească la casa babei şi să se ocupe un pic de păsările care nu avusesera loc în scenariul lui Hitchcock. Bătrâna îşi reveni destul de repede în spital , rănile fuseseră minore, aşa că a doua zi, dis de dimineaţă, se ceru acasă. Oamenii de la munte nu pierd vremea cu tânguiala, sus, pe coamă, timpul are chef să stea de vorbă cu inima.

***

În casa Aglaei femeile puseră stăpânire pe dobitoace.
– Viniţi, bre, di vă beliţi ochii pi geam. Voi videţi cum li ie Ileana gâturile la dracii iştea? Parcă taie lemni! Io, dac-aş hi omu’ ii, ni-ar hi frică să-i ies din vorbă …
– Nu ti mai minuna atâta, Tudosie, Ileana o fost vadană vreo patru ani, o trebuit să cari lemni di la păduri di una sângură. Al tău barbat, dupa cum ni să pari, ti cam ţâni în puf. Plăteşti agiutoari, ca să nu-ţi crăpi chelea pi mânuri …
– Ma iubeşti, ţaţă Frosâna, că dacă nu mă iube, nu vinem io după iel în pustiu’ ista …
– Eh, pustiu, vorgheşti prostii, da’ noi ci suntim aicea, cozi di mătură? Ia, fuguţa cu tătili la grajd, să jumulim păsările iestea! Valerie, tu rămâi, că ai mânurile betege. Şi puni nişti apa să deie în clocot …
Femeile se aşezară pe scaunele scoase din bucătărie şi începură să jumulească orătăniile. Purtau vorba de la una la alta, se mai trezea câte una doinind, îşi mai primeneau sufletele de griji.
– Iaca, ţaţă Frosâna, chinui gâsca asta de-o oră şî tot nu să curăţă, ba parcă îi cresc alti peni la loc!
– Poate-i gânsac, Tudosie şî-l ţâi pre strâns di gât! Hahaha
Râsul curat le înălţă vocile pe colină.
– Cari mai suntiţi pi la bucătărie, aduciţi fieru’ di calcat, să-i vinim di hac gâscanului!
Valeria aruncă printre colţii fierului de călcat o mână de jaratec şi îl duse în grajd femeilor. Frosâna îl lăsă să sfârâie pe pielea întinsă de grăsime. Cozi de pene dădură buzna, ca iarba la încolţit.
Curate şi opărite, orătăniile îşi aşteptau rândul la crematoriul ad-hoc. Ileana, cu cămaşa deschisă până la brâu, îşi ridică fustele până pe coapse. Avea picioare lungi, frumos arcuite şi sâni ca nişte hulubi sălbatici, gata să-şi ia zborul. Nu degeaba bărbatu-său, Vasile, o ţinuse legată de casă până o lăsă borţoasă, atunci când o adusese în sat.
– Văd că ti trec sudorili, umblă dară şî cată în beciu’ babii, tre’ să hie acolo nişti vin di ast’ toamnă. Îi trimiti băietu’ ceala nic, di la Dunări, că cică ţâni sângili zdravăn. L-o fi ţânând, bre, da’ i-o vinit găinili di hac. Da’ şî ie nebună, pre li umfla cu boabi! Să mai zâcă şineva că nu ţî să urcă la cap păpuşoii! Aghe ti nişti, Ileană, adă tătă damigeana, c-apoi i-om plăti babii când vini acasă …

***

Ţaţa Aglae n-a scos un cuvânt pe drumul de întoarcere. Cu un ochi râdea, de bucurie, că nu era vătămată, cu altul plângea, de când i-am mărturisit soarta orătăniilor. Când am ajuns, din seară coborâse o linişte deplină. Curtea fusese măturată şi orice urmă de măcel dispăruse. Când am intrat în bucătărie, ne-a lovit boala lui Calache. Ştiu că-s doctor, dar dacă te loveşte ceva în moalele capului şi n-ai nici diagnostic, nici rost de leac, ăla-i Calache. Femeile zăceau pe divan, jos pe ţoale şi pe taburetele bătrânei, cu fustele trase pe pulpe, cu picioarele răsfrânte, ca nişte rânjete. Masa era plină de oase şi resturi de mămăligă. Ospăţul le mersese la inimă. Ulcelele de lut mai purtau pe buze câte o dâră de ruj, de la vin. Simţeam cum mi se strâng ochii pe orbite. Ţaţa Frosâna încheie tabloul cu o sforăitură, după care sări în picioare, ca un soldat la apel.
– Ptiu, dacă nu ne-o dovidit vinu’ ista, pi tăti! Scularea beţâvelor, c-o vinit Aglaia!
– O mai ramas ceva di băut or aţi dat gata tăti damigenili?
– Numa’ una, bre, Aglae, da’ nu sta suparată, că plătim …
– Ia, faciţi loc pentru băietu’ ista, că mă duc să mai aduc una!
Ileana îşi ridică fustele şi mai sus, numai ca să mă bage în boală şi şterse un taburet de bucătărie.
– Stai gios, doctoraşule! Ţi-o hi foami, mai avem o gâscă în rolă şî tocăniţă pi plită.
– Mai bine plec …
– Undi să pleci, măi băieti? M-ai adus până aişea … puni mâna şî mănâncă, be, c-aista-i vin curat, stors din poamă, nu poşârcă din aceea di la prăvălie. Nu ti spărie di muieri, li strunesc io, că doară ni-o pus pi foc copchilaşii … hahaha.
– Ţaţă Aglae, eu le-am zis să le ia gâtul, aproape te-au dat gata …
– Aşa-i, măi băieti, o intrat dracu’ în ieli. Nu mă sâmţam aşa ghini şî o zî nu li-am nica di mâncari. Atuncea o sărit pi mini, să-mi ciuchească ochii, nu alta! Hai, s-avem sanatati, dă-o pi gât, să ti-ncălzăşti, că mai pun o ulşică. Ia, zâciţi voi, puturoaselor, s-o măritat domnişoara învăţătoari?
– Da’ di undi! Cu Griguţă nu i-o mers, că aceala n-ari timp di muieri, îl ţâni rachiu’ la crâşmă. Poati domnişoru’ doctor să împrumuti nişti cărţi di la bibliotecă …
– Eu nu ştiu …
– Iaca, ci-i ard grumajii doctoraşului! Neaparat tre’ să-l învăţăm cum îi treaba pe-aişea, pi la munti, c-apoi dacă puni Lucreţia lu’ popa Hurmuz gheara pi el, sfârşăşti ca găinili meli …
– V-aş rămâne îndatorat, dacă nu v-aţi amesteca …
– Să nu ni amestecăm? Bre băieti, n-am avut atâta vânzoleală în sat tocma di la război. Di când s-o dischis dispensaru’, la tăti studentili li să umflă gâlşili, macar o dată pi săptămână.
– Dar de unde ştii mata toate astea, că n-am văzut s-aveţi timp să sprijiniţi perdelele?
– Nici nu-i nevoie, măi băieti, nu mai poati una să deie buna zâua, că suji faringosept di la doctoru’.
Am deschis dispensarul abia miercuri. Încă mă durea capul. Femeile adunaseră deja porumbul de pe tarlale, nu-mi ducea nimeni lipsa. M-am uitat în dulăpiorul cu medicamente, eram la limită cu stocul de faringosept. Dacă nu coboram în oraş, trebuia să trec pe albastru de metil.
Pe drum m-am gandit să-mi fac curaj, să opresc şi să-mi cer scuze de la ţaţa Aglae. Când sunt beat, folosesc un limbaj colorat, Dumnezeu ştie cu ce amuzasem femeile …
Ţaţa Aglae mesteca un colţ de basma şi se uita, cu obidă, la un munte de coceni de porumb.
– Măi băieti, acuma dacă nu mai am păsări, ci dracu’ mă fac cu atâta mămăligă?
Din uşa grajdului, o privea cu ochii căscaţi, plini de speranţă, un viţel. Vinul făcuse toţi banii.

roasted_chicken_4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s