Un şoarece pe minutar

mouse-clock

 

– Armand?
– Diana! Doamne, Diana, ce naiba cauţi în groapă, acum cinci minute erai întinsă pe şezlong?
– Nu ştiu, scoate-mă de aici! Am pământ în ochi şi în gură!
– Gata, gata, linişteşte-te … dă-mi mâna … Nu-i nevoie să devii isterică, probabil ai căzut cât am fost plecat să fac nişte limonadă.
– Ce caută groapa asta la noi în grădină?
– Plantez mărul pe care l-a adus tata. Îţi aduci aminte de măr, da? Sper că nu ai vreo contuzie sau ceva, câte degete vezi?
– Vezi că-mi bagi degetele în ochi şi-s pe punctul de-a exploda! Du-mă la baie, simt pământ peste tot. Armand, era cât pe ce să mă îngropi de vie!!!
– Linişteşte-te, Diana, te-aş fi văzut când puneam pomul. Să nu ne mai gândim la asta, nu s-a întâmplat nimic şi nu are rost să suferi inutil. Tremuri … Vino, te duc în braţe … stau cu tine până-ţi revii un pic … Hei, hei, nu e nevoie să mă strângi atât de tare de gât, că s-ar putea să-mi dau eu duhul …
– M-am speriat!
– Ştiu, iubito, dar acum s-a terminat, ai încredere în mine.
De dimineaţă ne lăsaserăm, cu gândurile plecate, pe şezlonguri, în grădină. Încă de la cântatul cocoşilor soarele anunţase că are planuri mari. Dădusem perdelele în lături, renunţând să mă închid între cearceafuri, de câteva săptămâni făcusem pace cu Armand. În ultimii ani mă înşelase, pe rând, cu secretara şi cu două partenere de afaceri. Un divorţ i-ar fi asfaltat calea, dar fondurile ar fi scăzut dramatic şi nu era pregătit pentru datorii externe.
Pe lângă ochi umezi şi priviri spăşite, pregătise cafeaua şi micul dejun. Mă hrănise ca pe vremea când ne lăsam duşi de nas de iubire. De după aceea, nu-mi mai aduceam aminte nimic … Probabil aţipisem … Ciudat …
Duminică ne invitase mama să luăm masa împreună. Făcuse tort cu smântână şi nuci, special pentru Armand. Foile erau de casă, după o reţetă a bunicii, cu miere de albine şi făină de pâine neagră. Armand insistase să-i cumpărăm trandafiri şi frezii, ei doi împărţeau o relaţie specială. Uneori mă simţeam lăsată în urmă, dar când întorceam capul, ei erau acolo, să mă prindă în braţe.
La cafele, pe lângă ţigări dulcege, cubaneze, mama a servit şi coniac franţuzesc, un pic aspru, dar tentant, ca sărutul de noapte bună. Armand a început să se plângă că avem un şoarece în casă. Chiar dacă era adevărat, nu mă deranja. Pe el, însă, ajunsese să-l scoată din sărite zgomotul în miez de noapte, inventase forfota de sub paturi. Cred că-l enerva mai mult faptul că îmbătrânea şi gândul ăsta îl ţinea treaz, cu urechea smintită, atentă la tot ce nu avea somn, prin preajmă. Eu, dacă mă ţinea în braţe, dormeam ca un pui.
Mama i-a promis nişte şoricioaică, la plecare, avea resurse nebănuite, de tot felul de lucruri, în garaj.
– N-ar trebui, întâi, să fim siguri că e şoarece? Poate e doar o vrăbiuţă, care şi-a încropit cuib la noi în pod sau motanul haiduc, al vecinilor. Nu lasă ouă de cuc, dar am auzit că mănâncă şi pe la alte case. Mai bine lăsăm nişte brânză peste noapte … sau un cartof, ca să fim siguri. Aşa am auzit că se procedează. Cartoful trebuie copt sau şoarecele e interesat şi de crudităţi?
– Diana, sunt sigur că e şoarece, îl aud dezmorţindu-şi ghearele pe gresia din bucătărie!
– Nu-ţi bate tu capul, Diana, bărbaţii se pricep mai bine la lucrurile astea!
– Nici nu mă gândeam să preiau iniţiativa, doar că n-am văzut nicio coadă de şoricel prin casă, ar fi trebuit să-mi lase şi mie, în grijă, măcar un chiţăit.
Înainte de plecare s-au retras amândoi în garaj, mama fusese farmacistă şi era foarte grijulie cu otrăvurile. În timp ce mă săruta de rămas bun, mi-a şoptit că-mi făcuse programare la coafor, pentru a doua zi, nu-i plăcea să meargă singură.
În săptămânile care au urmat, mama aproape că s-a instalat la noi. Armand începuse să-şi piardă răbdarea, contramandasem ieşiri din casă, adăugam încă un tacâm la masa cu musafiri, începusem să gătesc felurile ei preferate. De câte ori Armand îmi pregătea o băutură, mama lua paharul, ca din greşeală, brusc însetată şi cu chef de vorbă. Eu si Armand doar în pat mai eram singuri şi chiar şi acolo el auzea şoarecele acela nenorocit! Devenise agitat, lovea cuvinte de pereţi, mă implora să plecăm pe-o insulă pustie. Cât îmi doresc astăzi să-l fi ascultat …  Ştiam ce simte …
Când ne-am căsătorit îl dorisem atât de mult numai pentru mine, încât îl făcusem să se simtă ca într-o închisoare. Aşa îşi justificase aventurile de mai târziu, nu că nu m-ar fi iubit, era încă nebun după mine, dar nu-i lăsam spaţiu pentru alte persoane şi trăiri. Căsnicia modernă nu mai e un tren pe cărbuni, ci un aeroport cu piste luminoase şi legături către toate punctele cardinale, inclusiv cele compuse şi de mijloc.
Azi zac înecată în lacrimi. Aşa gânditoare şi moale m-a găsit preotul, abia ce-l scosesem de la morgă, după autopsie. Se otrăvise cu şoricioaică, obsesia lui pentru micuţ învinsese precauţiile recitate de mama.

Mama încă mă ţine de umeri, toţi se tem că voi leşina, curând.
Nici nu ştiu cum am să supravieţuiesc fără Armand … Oare el cum ar fi supravieţuit fără mine?

 

skeleton-kiss

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s