Vieţi pe tipsii de argint (XV)

Tava lui Dumnezeu

serving-plate-1

Seara se lungise languroasă pe pântecele caselor. Câteva stele o pândeau de după perdelele subţiri, curioase s-o prindă insinuându-şi degetele prin ferestrele deschise. Doamna Otilia se lăsă fermecată.
– Ce-ar fi să bem ceva afară, în grădină?
– Mă duc să prepar băuturile.
– Mai am puţin şi termin de curăţat tava asta şi vin şi eu …
– Adu-o cu tine, ai loc aici, la masă, dacă vrei să continui, dar mai bine luăm o pauză, cu toatele, pentru băuturi. Mai ales că asta e tava Melaniei, iar Melania nu pierdea vremea cu lamentări şi supărări mărunte. Vino, copilă, ţi-am făcut loc aici, lângă mine şi-am să-ţi spun povestea unei femei care a furat atenţie de la Dumnezeu. Bunica mea mi-a spus odată, când noaptea încetase să mai fie bună, că la venirea pe lume oamenii iau câte ceva din Dumnezeu. Cei care vin cu mâna goală apucă de pe diavol, ca să nu rămână cerşind, în eternitate. Melania i-a smuls şi hăţurile destinului din mână şi şi-a mânat telegarii după bunul plac. Vezi tu, Dumnezeu o supărase peste măsură. Asta obişnuia să fie tava Lui …
– Aţi început fără mine?
– Oh, Maria, povestea de-abia acum începe … Ce sunt minunile astea? Maria …
Au prins a se privi adânc şi am plecat ochii, să nu-şi găsească vreo lacrimă de lucru cu mine.
În moalele grădinii, unde numai ghioceii şi toporaşii erau lăsaţi să se tăvălească pe iarbă, tatăl doamnei cioplise, dintr-un stejar plecat la groapă, bănci şi o masă, lungă cât să primească toată uliţa la hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavril. Maria cususe perini şi le îmbrăcase în muşamale. Un măr, din acelea ce-şi ţuguiesc buzele în toate feţele, ţinea cerul să nu ne cadă pe umeri. Pe masă, lângă tava Melaniei ( Cum adică fusese tava lui Dumnezeu? O dăduse pe Melania pe tavă? ) Maria aşezase trei cocktail-uri de culoarea mierii. Le pusese pe cap o bască de portocală şi umbreluţă. Maria era o enigmă. Atâtea minunăţii îi ieşeau din mâini, că în comparaţie cu ea noi păream searbăde …
Doamna duse un pahar la buze şi îşi lăsă ochii să guste fericirea aceea uşoară.
– Ambrozie … Marie, iar ai muls vacile zeilor!
– Numai ţâţe de portocale, doamnă. Şi-am mai pus şi sticla ceea de vin spumant, n-o puteam servi drept şampanie, să supărăm gusturile musafirilor …
– Mmmm … parcă mai e ceva … lămâie, vodcă, ce-ai mai pus?
– Numai lichior de lămâie, îl ţin pentru prăjituri, dar în seara asta merită să-l las olecuţă la joacă.
– Mmmmmmm … e ca vara pe sfârşite, dulce şi cu părere de rău, am îndrăznit şi eu.
– Uşurel, copilă, savurează încet, să nu ţi se urce la cap, c-apoi prinzi de coadă povestea pe sub masă, ca beţivanii!
– Hahaha
Râzând molcom, câteştrele, ne-am rezemat de spătare, lăsând seara să-şi facă un pic de cap şi cu noi, cât cuvintele îşi pudrau nasul, gata să ne ia prin surprindere.
– Era cea mai aşteptată zi din viaţa ei. Chiar şi ea, care ridiculizase dantela albă şi vălul pe ochi, abia aşteptase să se vadă mireasă. Era vrăjitorie în ruşinarea aceea pură a culorilor! Albul pocăise partea ascuţită din ea şi lăsase în urmă trăire blândă şi drag. Vedea lumina. În fiecare zi vedem în lumină, dar numai în zile alese pe sprânceană, surori ale soarelui, ne lasă să vedem lumina. Şi-atunci trebuie să porţi alb. Lumina strânge culorile şi le învârte pe dinăuntru, ca-ntr-un caleidoscop şi toată fiinţa ţi se umple de emoţie fotonică. Parcă eşti de lumină şi arzi fără să laşi scrum.
Melania ajunsese cu tot alaiul de automobile la biserică şi părea că tot târgul îşi mutase freamătul la uşa Domnului. Copiii, jucându-se de-a prinselea, aruncau pe trepte petale de trandafiri. Trei preoţi ieşiră la uşă, să vadă mulţimea ce înghesuia tufele de trandafiri. Nu mai fuseseră aşa mulţi de la slujba de Înviere! Tatăl Melaniei era profesor de limba română. Din casa lui se împrumutau cărţi, multe ediţii rare, şi tot acolo se înfierau politicile de după primul război. El învăţase până şi pe străini să scrie şi să citească. Melania publica sub numele lui, la revistă, dar la şcoală preda matematica. Avea felul ei de a vorbi copiilor, încât aceştia o urmau peste tot, ca o turmă de mieluşei, învăţând, chiar fără voie, lecţia. Melania făcea din socoteli şi geometrie o întreagă poveste.
De Aurelian se îndrăgostise de la 2 ani. Crescuseră împreună, dând deoparte atâtea surcele de gard, ca să-şi facă loc, că până la urmă tot gardul fu pus la pământ şi grădinile începuseră să crească pui împreună. De când se întorsese de la studii de la Paris, Aurelian se schimbase. Îl simţea cum se depărtează şi ca să n-o înghită suspiciunea, pusese nunta la cale. N-avea să-l lase aşa uşor pe mâna plictiselii, ea care luase la şcoală coroniţă şi pentru ‘obrăznicătura clasei’. Noroc că tată-său o ţinuse legată de mâna învăţăturii şi mama, deşi timidă la prima vedere, domolea cu mănuşă de catifea entuziasmul fetei. Melania era o fire veselă, întreprinzătoare, cu o libertate creativă a imaginaţiei. În acelaşi timp mânuia ironia ca un muşchetar şi nu lăsa o vorbă să-şi ia nasul la purtare fără un plan anume. Intrând în biserică salută, înclinând uşor capul, nuntaşii care-i făcuseră cărare pănă la altar. Făcu cu ochiul câtorva Sfinţi de pe pereţi. Aştepta nişte îngeri să se apropie, măcar din curiozitate. Corul începu să cânte o melodie populară, veche, despre despărţirea fetei de casa părintească. Rareş, dintr-a şaptea, recită câteva strofe din Luceafărul lui Eminescu, apoi toţi copiii se amestecară cu cântăreţii de la cor, închinând un imn de slavă lui Dumnezeu. Prin vitralii lumina semna scenografia. Un singur lucru lipsea în simetria de arogare a succesului. Lipsea mirele.
După o oră, şi Poliţia, şi Spitalul, şi Pompierii se recunoscură învinse. Melania chinuise într-atât florile din buchet, încât unul din preoţi i-l smulse din mână, de frică să nu le mutileze de feţele curioşilor. Se întoarse brusc spre nuntaşi. Al doilea preot strânse Evanghelia la piept, în timp ce al treilea fugi cu cădelniţa în altar. Toţi trei gândiseră că era mare nevoie de Dumnezeu. Nuntaşii păreau să-l caute în altă parte …
Melania privi măştile pe sub care crăpau zâmbete, scârţâind lutul. Din coada ochiului o striga ce mai rămăsese din trupul lui Isus. Se repezi şi apucă cu amândouă mâinile tava cu anafură şi aruncă în aer rănile vindecate, ca pe bomboanele de nuntă. Nuntaşii, prinşi pe picior greşit, se repeziră să le prindă. Preoţii se retraseră câteştrei în altar, apărând cu trupurile lor Sfânta Împărtăşanie. Melania se îndreptă spre uşă, urmând gândurile care o luaseră înainte. Unul se împiedică şi ochii îi întâlniră o pereche înmugurită, gata să crape, în verde, de râs.
– Pe tine cine te-a invitat?
– Pe mine?
– Da, cu tine vorbesc!
– Nimeni, eu sunt cel ce-a restaurat icoanele din biserică şi venisem în vizită. Îmi cer scuze dacă prezenţa mea a supărat …
– Nicio supărare. Dacă tot nu aveai altceva mai bun de făcut, ce-ai zice să te însori?  Azi.
– Să mă însor??? Nu cred …
– Nu-i nevoie să crezi. Am ceva de pus la punct, o ultimă corvoadă … Mă întorc în jumătate de oră, ai timp să pui la punct detaliile. În fond, trebuie că eşti preferatul părinţilor, nu văd cine altcineva îi mai poate scoate, de bunăvoie, din altar!
– Nu-ţi asumi cam mult? Că te-aş vrea de nevastă şi …
– Nu cred că eşti dintre cei ignoranţi, care să rateze o şansă, când realizează că au una.
– Mă mai gândesc …
– Apreciez un bărbat care nu se dă în lături, când e vorba de puţină treabă. Mă întorc în jumătate de oră, nu am nevoie de mai mult decât atât …
După care, lăsând nuntaşii cu gurile închise, doar pentru că mestecau pâine sfinţită, Melania ieşi val-vârtej pe uşa bisericii.
Pe drum, potrivind tava de argint ca pe-o platoşă, puse la pământ din nuntaşii care încercau să tragă de bunul simţ înapoi. Tată-său conducea deja automobilul familiei spre casă, de frică să nu ajungă fata prima la pistoale. Melania ştia unde să-l găsească pe Aurelian. Încă i se mai agăţa de un colţ de minte reticenţa lui de a vinde casa de la marginea târgului, pe care o moştenise de la un unchi. Petrecerea burlacilor se înecase la mal. Pe Aurelian îl găsi aproape indecent, cu semnele masculinităţii abia reţinute sub cearceaf şi capul ferit de coşmaruri pe sânii unei dame blonde. Făcându-şi loc înspre dormitor, pocnise în cap, cu tava, nişte mânuitori de tirbuşoane, care treziseră feţele, să adulmece cafeaua, un pic cam târziu. Aurelian se trezi pălmuit şi acoperit cu propriile ţipete. Când încercă s-o oprească, pumnul ei mic şi supărat îi găsi ochiul, care închise prăvălia pentru mai bine de o săptămână. Blonda aducătoare de felicitări relaxante pentru începuturi de căsnicie se scuză în drum spre baie. Melania îşi ridică fusta bogată şi-şi lăsă piciorul pe locul pentru care începuse să o zgândăre o grijă. Îşi desfăcu năsturaşii îmbrăcaţi în mătase, despuindu-şi sânii, care aşteptau cu sufletul la gură. Aurelian începu să zâmbească, satisfăcut. Asta era Melania lui, fusese cât pe ce s-o piardă …
– Ai fi putut avea toate astea şi încă pe atât, prostule! scrâşni printre dinţi, lovindu-l exact aşa după cum se temuse.
Scoase de păr blonda afară din baie, se aranjă la oglindă, îşi făcu cu ochiul şi, îndrăznind să-şi trimită şi-o bezea, din vârful buzelor, plecă, ca să nu-şi lase soţul să aştepte, fără motiv.
La intrarea în biserică, o surprinse tăcerea lui Dumnezeu. Nu trăsnise pe nimeni, locul era înca în picioare. Probabil îşi dăduse seama că-şi alesese prost cruciaţii.
Bărbatul o aştepta la altar, calm, de parcă alergaseră împreună după vrăbii. Inelele erau nişte tinichele cu sticlă colorată, numai ţiganca care alăpta pruncul la poartă, cerşind de la boieri, îi luase nunta în serios. Şi Melania. Aproape uitaseră cu toţii de Melania.
Septimiu era convins că va trăi să regrete ziua aceasta, indiferent ce hotărâre va lua. Măcar, dacă îi era scris să fie nefericit, să fie din cauza acestei femei.

Melania şi Septimiu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Celibatarii convinşi s-au eschivat să mai accepte invitaţii pe la nunţi şi au ocolit, cu băgare de seamă, bisericile. Femeile şi-au luat înapoi încrederea în propriul viitor.
Dumnezeu nu şi-a mai luat tava înapoi. Îi plăceau mai mult biscuiţii Melaniei.

bride

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s