Vers cainesc

dog

Plecase de-acasa gonit de bataie,
n-avea nici nume, il strigau ‘potaie’,
costeliv isi tinuse pe picioare durerea
pana cand ii muri omului muierea,
atunci lasat si fara mancare
rupse lantul si-si facu din foame carare,
lasa in urma satul si tamp
se opri cand in jur nu vazu decat camp
si in zare departe un oftat de padure,
poate-n iarna pe-acolo sa se indure
vreo scorbura de pielea si-asa jigarita,
macar de viscol sa-i fie ferita
viata de caine devenit vagabond,
cersetor de iluzii, un Quijote in fond.
Intre campuri zilele curgeau molcom in ani,
avea drept prieteni doar cativa sobolani,
de mancare gasea numai la izvoare,
in coasta padurii, lasata de fiare
sau tarani veniti sa munceasca ogorul
ii lasau din resturi, isi mai ogoia dorul
de oameni, caci desi i-au fost dusmani
nu-i latra fara rost, nu-i musca pe sarmani,
dinspre sat aparea ca un lup singuratic,
privit din padure tot caine lunatic,
n-auzea sudalme dar nici vorba buna,
urla cand simtea ca-l priveste din luna
cate un inger obosit sa alerge dihanii,
mai batea pentru el cate-un sir de matanii
si-ndraznea sa uite de singuratate
fara mangaiere, numai libertate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s