Vers câinesc

dog

Plecase de-acasă gonit de bătaie,
n-avea nici nume, îl strigau ‘potaie’,
costeliv, îşi ţinuse pe picioare durerea,
până când îi muri omului muierea,
atunci, lăsat şi fără mâncare,
rupse lanţul şi-şi făcu din foame cărare,
lăsă în urmă satul şi tâmp
se opri când în jur nu văzu decât câmp
şi în zare, departe, un oftat de pădure,
poate-n iarnă pe-acolo să se îndure
vreo scorbură de pielea şi-aşa jigărită,
măcar de viscol să-i fie ferită,
viaţă de câine devenit vagabond,
cerşetor de iluzii, un Quijote, în fond.
Între câmpuri zilele curgeau molcom în ani,
avea drept prieteni doar câţiva şobolani,
de mâncare găsea numai la izvoare,
în coasta pădurii, lăsată de fiare
sau ţărani, veniţi să muncească ogorul,
îi lăsau din resturi, îşi mai ogoia dorul
de oameni, căci deşi i-au fost duşmani,
nu-i lătra fără rost, nu-i muşca pe sărmani,
dinspre sat apărea ca un lup singuratic,
privit din pădure, tot câine lunatic,
n-auzea sudalme, dar nici vorbă bună,
urla când simţea că-l priveşte din lună
câte un înger, obosit să alerge dihănii,
mai bătea pentru el câte-un şir de mătănii
şi-ndrăznea să uite de singurătate,
fără mângâiere, numai libertate.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s