Vers cainesc

dog

Plecase de-acasa gonit de bataie,
n-avea nici nume, il strigau ‘potaie’,
costeliv isi tinuse pe picioare durerea
pana cand ii muri omului muierea,
atunci lasat si fara mancare
rupse lantul si-si facu din foame carare,
lasa in urma satul si tamp
se opri cand in jur nu vazu decat camp
si in zare departe un oftat de padure,
poate-n iarna pe-acolo sa se indure
vreo scorbura de pielea si-asa jigarita,
macar de viscol sa-i fie ferita
viata de caine devenit vagabond,
cersetor de iluzii, un Quijote in fond.
Intre campuri zilele curgeau molcom in ani,
avea drept prieteni doar cativa sobolani,
de mancare gasea numai la izvoare,
in coasta padurii, lasata de fiare
sau tarani veniti sa munceasca ogorul
ii lasau din resturi, isi mai ogoia dorul
de oameni, caci desi i-au fost dusmani
nu-i latra fara rost, nu-i musca pe sarmani,
dinspre sat aparea ca un lup singuratic,
privit din padure tot caine lunatic,
n-auzea sudalme dar nici vorba buna,
urla cand simtea ca-l priveste din luna
cate un inger obosit sa alerge dihanii,
mai batea pentru el cate-un sir de matanii
si-ndraznea sa uite de singuratate
fara mangaiere, numai libertate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s