Pierderi de memorie

train-bride

Ca să salvezi o iubire, trebuie să iei trenul uitării. Altfel se îmbolnăveşte şi, în mediul nociv creat de oameni, îşi semnează singură sfârşitul. Dacă creierele sunt mari amatoare de oxigen, dragostea se hrăneşte cu dioxid de carbon. Ca şi copacii, dă la schimb aer curat. Bineînţeles că stimabilul creier nu ar recunoaşte nici mort. Trenul uitării de sine nu are staţii, opreşte doar dacă e tras semnalul de alarmă. În tot trenul există doar unul, accidentele se întâmplă o dată la câteva secole. Ca să te urci trebuie să-l chemi, te aude o singură dată şi nu ai voie să întârzii. Călători sunt puţini, dar cei ce prind trenul împreună au acces la reţeaua privilegiată a universului. Timpul se simte în vacanţă, sătul să tot pună piedică celorlalte trenuri.
Hotărâsem să prindem trenul, biletele erau adevărate procese de conştiinţă. Aşa cum spovedania te trimite la Dumnezeu, pentru iubire e nevoie de mici, dar multe, renunţări. Călătoria e atât de frumoasă, că nimeni nu-şi mai aduce aminte de ele. Ne dăduserăm întâlnire la gară. Peroanele ispitesc cu magia altor călătorii. Am urcat pe scara trenului, îmi era mai comod să mă ţin de inimă, ca de-o ancoră, decât să mă sprijin pe gânduri. Când conductorul a dat semnalul de pornire, el nu ajunsese. Oare când renunţase, de nu avusese timp pe degete cât să mă îmbrăţişeze de bun rămas? Am coborât în ultima secundă. Ultima secunda de iubire şi-apoi o prăpastie, adâncă cât un regret. Două zile nu am ieşit din mine, îmi era frig. Apoi am adunat îndeajunsă putere cât să-l caut. Nu era de găsit. Cu ultimele resturi de iertare uscate pe buze, i-am sunat mama. Lăsase un bilet, că se grăbeşte la gară, să nu piardă trenul uitării, singura destinaţie de care voia să-şi mai aducă aminte. Trenul uitării de sine nu are birou de informaţii. Răspunsurile vin de la sine. În trenul uitării, îndrăgostiţii pot urca doar împreună. Pentru ca el să rămână blocat înăuntru, ar fi trebuit să fie de cealaltă parte a trenului în acelaşi timp cu mine. El a luat secunda înăuntru, eu am tras-o afară, după mine. El deschidea uşa, în timp ce eu o închideam. Singuri nu mai însemnam nimic, când timpul se rupe la marginea fericirii, sufletul se sinucide, confiscat de un bizar minus infinit. Încerci mereu şi mereu să te urci în tren, din mers, dar curenţii te aruncă înapoi, nevăzători din două lumi. Iar cel mai cumplit e să ştii şi să nu ştii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s