Vieţi pe tipsii de argint (XVI)

horse-walking-stick

Lacrimi strivite sub măciulii de argint

Maria aşeză cu grijă farfuriile pe masă. Rămăseserăm în grădină. Seara ne strânsese în poală, mângâind tăcerea lăsată în urmă de orele amiezii. Mirosea a iasomie, lăcomind aerul de plăceri păgâne. Ziua fusese fierbinte şi uscase în noi orice trepidaţie şi cuvânt de prisos. Maria ocolise bucătaria, deschizând şi închizând geamuri, să provoace limbariţă măcar vreunui pui de vânt. Bătuse la repezeală un piure de cartofi, pe care aşternuse medalioane de ruladă rece de pui. Vedeta incontestabilă, purtată pe braţe de un castron de lemn lăcuit, era o salată cu ochi de roşii şi dinţi de castraveţi, cu ardei căpiaţi şi grunjuri de nucă, ierburi aromate şi grăunţe de brânză de oaie. Maria cumpăra brânza numai de la ciobanul din satul ei, o păstra în borcane, sub ochii discreţi ai cămării. O găsea pe-a altora mult prea iute, ea alegea să fie cremoasă şi numai un pic aspră. În pahare, aburind cu suflarea ignoranţa cristalului, aştepta plictisit un vin alb, moldovean de la Ieşi. Am mâncat în linişte, grădina pregătise propriul concert şi nu îndrăzneam să supărăm aşa indulgenţă. După o vreme, când gândul din noi aproape adormise, doamna Otilia ne-a invitat să facem câţiva paşi prin grădină. Ar fi fost o împietate să lăsăm bunătăţurile Mariei să ne strice somnul. Maria se întoarse din casă cu un baston cu măciulie de argint, în mână:
– Picioarele îmi obosesc din în ce mai uşor, copilă, se plânse doamna ochilor mei miraţi. Poate găseşti timp să-l ştergi pe la gură un pic şi pe Teofil, aproape uitasem de aşa prieten de nădejde …
Maria începu să râdă, intrigând păsările crescute în copaci, care îi răspunseră ţiuind şi ciripind agitate. Doamna îndreptă spre mine măciulia bastonului. Un cap de cal, turnat în argint, cu coamă bogată, mângâind gâtlejul puternic.
– El e Teofil. Aşa l-am botezat, după un unchi de-al meu, proprietar de grajduri, mare amator de cai de curse. Aveam cinci ani şi viaţa îşi făcuse, în sfârşit, timp să-mi ureze bun venit.
Le luai pe amândouă de braţ şi, cu inimile uşoare, păşirăm cuviincios în poveste.
– Vacanţele de vară mi le petreceam la o mătuşă, în Braşov. Mama şi tata se desfătau la Paris şi pe malurile Mediteranei, dar pielea mea era încă prea sensibilă pentru arşiţa lui iulie, aerul curat, de munte mă primenea frumos. Când au început să ma ia în serios, am regretat anii pantalonilor scurţi şi ai mustăţilor de lapte, căci mătuşa Genoveva renunţase să mă mai poarte în rochiţe de mătase, după ce m-am întors acasă din câteva expediţii prin vecini în zdrenţe. Mi-a comandat, la prăvălia domnului Zorescu, „pantaloni scurţi, fără bretele, dar în culori suferitoare, în niciun caz carouri verzi sau albastre!”. Deşi s-a plâns de lehamite brutarului, pantalonaşii roz, cu fundă pe picior au adus la tejghea clientelă snoabă şi excentrică. Mătuşa Genoveva picta acuarele, care se vindeau destul de bine şi deşi îşi permitea să angajeze fete care să aibă grijă de mine, acestea se dădeau peste cap s-o servească pe ea, când îşi îngropa mâinile în culoare şi aşa îmi pierdeau urma. Cale de două străzi era un parc cu alei frumos îngrijite, pe care se întreceau cu vântul băieţi pe trotinete şi care neştiind să facă deosebirea între o şapcă şi o claie de păr cârlionţat şi pantalonaşi roz m-au învăţat să-mi găsesc echilibrul pe un singur picior. Şi să nu-mi mai pierd, distrasă uşor, atenţia. La primele julituri mi-am păstrat calmul şi mi-am şters pe furiş lacrimile, dar apoi, cu toate pupăturile lui Corneluş, un pistruiat care se îndrăgostise de mine la prima vedere, am izbucnit în plâns, speriindu-i pe toţi. M-au abandonat pe o bancă cu doi bunici, grăbiţi să iasă din încurcătură. Bunicul m-a luat în braţe şi doamna, care mirosea a lăcrămioare şi a caprifoi, a scos o batistă cu fuste de dantelă şi mi-a oblojit genunchiul, ştergându-mi lacrimile cu podul palmei. Am adormit pe genunchii bătrânului şi când m-am trezit soarele se încruntase deja de amiază. Ei nu ştiau unde sunt, eu nu ştiam de ce sunt acolo şi la toţi trei ne era foame. I-am luat cu mine acasă şi aşa am descoperit că locuiau la casa cu maci pe sub geamuri. Deşi gospodinele se îngrijeau de seminţe în primăvară, macii se înghesuiau trufaşi şi semeţi, ţinându-se de mână, sub ferestrele domnişoarei Codreanu. Bunicii pe care îi împrumutasem din parc erau părinţii domnişoarei, loviţi de senilitate, Alzheimer fără inimă. Pe vremea aceea astfel de boli se ascundeau de ochii lumii. Domnişoara Codreanu era secretara domnului avocat Weiner şi urma să se căsătorească cu fiul cel mic al aceluia, în iulie următor, când se vor fi împlinit doi ani de la plecarea în ceruri a sfioasei doamne Weiner, răpusă de scarlatină în timp ce îngrijea de mezină, unica fiică. Îngeraşul o urmase, o flăcăruie stinsă fără căuşul mamei. Bătrânii reuşeau să scape de sub privirile persoanelor angajate să-i supravegheze, domnişoara Codreanu ezita să-i pună într-un azil, pe când viitorul soţ insista nedumerit. Fiind singurul lor copil, Zoe Codreanu fusese răsfăţată de mică, dar îşi iubea părinţii, fără a face paradă de afecţiune. În înţelepciunea celor cinci anişori ce-i purtam pe umeri, i-am promis să am grijă de ei, cât era plecată la serviciu. A doua zi domnişoara Codreanu ne-a găsit la cofetărie. În pijamale, cu halatele de casa aplecate respectuos pe spătarele scaunelor, ciugulind bezele cu cremă de ciocolată şi pricomigdale. Madam Gott tocmai ce punea paharele înalte, cu limonadă pe masă. Mereu am bănuit că ea fusese cea care o sunase pe Zoe la serviciu, să stea liniştită că eram câteştrei pe mâini bune. Mătuşa Genoveva nu-şi făcuse nicio grijă. Eram descurcăreaţă şi cartierul era liniştit, oamenii se salutau între ei. Au urmat apoi zile fericite, când bunicii mă puteau striga pe nume, drumeţii pe Tâmpa, vegheaţi fiind de două perechi de ochi de îngeri păzitori. Unii plătiţi de domnişoara Codreanu, ceilalţi de mătuşa Genoveva. Părea că ne găsiserăm cu toţii liniştea.
Dar s-a făcut o zi, născută din furtună. 27 iulie. Tunetele şi fulgerele mă treziseră dis de dimineaţă. Vântul, cu chef de arţag, îmi lipise nişte frunze pe geam. M-am dus să văd cum de-l îngăduiseră copacii. În mijlocul drumului, goi puşcă, bunicii se roteau în ploaie, ca două umbrele supărate pe mâner. Am deschis geamul, cu grijă, să nu fac zgomot şi aruncând cămaşa de noapte pe podea, am sărit peste pervaz, să mă bălăcesc şi eu cu bătrânii. Observasem că ei purtau nişte peruci ciudate, aşa că mi-am păstrat chiloţeii, să nu-mi fie nici mie frig. Inutil, căci în braţele ploii era cald, eram fericiţi. La câteva zeci de minute, domnişoara Codreanu a coborât dintr-un automobil elegant şi fără să spună un cuvânt, ne-a dus în casă. Plângea şi noi nu înţelegeam de ce. Mătuşa Genoveva a venit după mine, pe drumul spre casă am văzut cum îşi muşca buzele până la sânge. Pentru o vreme domnişoara a stat acasă, îngrijindu-se de noi, căci se lipise de noi o răceală, din aceea păcătoasă, cu ochi tulburi şi sticlă pisată pe gât. Mătuşa Genoveva mă lăsase să stau la bunici, ca oricărui artist, bolile îi creau indispoziţie, până la spaimă. Domnişoara era convinsă că vizitele mele îi ţineau în casă. Când a venit mama să mă ia, am auzit-o pe mătuşa Genoveva spunându-i că nunta domnişoarei fusese anulată. Mirele nu-şi putea expune familia ilustră unor carenţe cromozomiale, o plagă ereditară. Zoe a fost mutată într-un birou periferic, asigurându-i-se o slujbă cu jumătate de normă, pentru a-şi putea îngriji părinţii. Fostul socru îşi expunea bunătatea în vederea alegerilor locale, ce băteau la uşă. Doi ani am mai petrecut vacanţele împreună, eu şi bunicii. Au murit joviali, la distanţă de două zile unul de celălalt şi de atunci mă mai îmbrăţişează uneori, când coboară cu ploaia. Între timp am început să mă tem şi eu, mai des, de răceală.
– Ne întoarcem în casă? am bâguit, sperând să ascund o umezeală zăludă, ce se ţinea cu mâinile de ochi.
– Mai răbdăm un pic pe bănci, copilă, până se termină povestea. Când am împlinit optsprezece ani, tata mi-a adus, după ce am terminat de despachetat toate cadourile, o cutie lungă, elegantă. Părea să ascundă un instrument muzical, un flaut, credeam, deşi nu aveam nicio înclinaţie muzicală.
– Doamna cântă la pian …
– Of, Maria, ţie îţi e pe plac tot ce fac, dar şi pianul l-am învăţat mai mult de dragul mamei, exasperând-o pe madam Stănilă. O soprană ieşită le pensie, care mai degrabă ar fi măturat străzi decât să mă aibă de elevă, dar tata o ajutase să vândă, bine, casa moştenită de la părinţi şi nu putea să-l refuze. Să mă întorc la cutia aceea neagră, cu nume german, pompos, tipărit cu umbre argintii pe capac. Înăuntru era bastonul domnului Codreanu. Calul acesta trist, rămas fără stăpân, cel care ne însoţise în toate aventurile, fără să se supere, ba cu poftă de galop. Îmi las acum pe grumazul lui slăbiciunile, rugându-l să mă poarte cu grijă pe drumurile care mi-au mai rămas de trecut. Bătrânul mi-l lăsase prin testament şi Zoe îl contactase pe tata.
Domnişoara Codreanu nu s-a mai căsătorit niciodată, dar a murit în braţele unui vechi prieten, care îşi dedicase viaţa încercând s-o convingă să-i pună inel pe deget. A luat cu ea teama că dragostea nu s-ar fi mulţumit cu puţin, fără să le dăruiască un copil, copil care ar fi fost blestemat să poarte mai departe păcatele de fericire ale familiei. Pentru că bătrânii îmi dăruiseră atât de mult, am purtat o vreme bastonul cu mine peste tot. Într-una din zile l-am scăpat din mână, în timp ce încercam să potrivesc la subraţ un vraf de cărţi, pe care le împrumutasem de la prietena mea, Marina. În aşteptarea eliberării unui post de învăţătoare, acceptase să se ocupe de biblioteca unei şcoli comunale. Măciulia s-a desprins de trupul firav şi am împietrit de durere, amestecată cu deznădejde. Apoi am văzut hârtia, îngălbenită de tandreţea lemnului, târâtă afară, pe jumătate.

„Dragă Otilia,

pe când vei citi această misiva eu şi Eleonora mea dragă vom fi plecat demult în căutarea lui Dumnezeu. Sper ca unicul meu copil să fi găsit în inima ei îndeajuns cât să ierte. Am iubit-o pe Eleonora mai mult decât viaţa însăşi, din ziua în care am văzut-o printre zăbrelele gardului ce înconjura curtea Şcolii de Fete. Inima mea n-a mai bătut nicio secundă fără s-o audă pe-a ei. Tu ai apărut în viaţa noastră pe când păşise, ca după un blestem, într-o lume care o alunga din mine. Tu mi-ai deschis ochii, dragostea se sugruma în condiţionări, dar odată rupte lanţurile nimic nu ne-a mai putut răni zborul. Atunci am hotărât s-o urmez în lumea aceea neagră şi densă la atingere, dar după ale cărei perdele ne puteam ascunde amândoi. Mi se rupe inima că-mi rănesc astfel copilul, părăsindu-l ca un laş, rupt în două şi măcinat de neputinţă. Probabil că viitorul meu ginere ne va pune într-un azil şi din această cauză nu pot s-o las pe Eleonora singură. Ar fi ca şi cum aş ucide-o cu mâinile mele. Nu mi-a plăcut niciodată de tată-său, căruia îi calcă pe urme, dar aşa e neamul ăsta al nostru, binecuvântat pe o cană cu apă. Iubim o singură dată şi pentru totdeauna. Măcar de-ar face-o pe Zoe fericită, dar e din aceia cu inima elegantă, legată cu cravată la gât, care aşteaptă ascultare şi ploconeală. Poate măcar dumneata să ai noroc, Otilie dragă, să deschizi ochii pe un om curat şi fără teamă de supărare, căci supărarea e precum câinele sălbăticit, dacă te simte, îşi înfige colţii până la os. Poate te întrebi de ce mă spovedesc ţie şi nu copilului meu … Vreau să plec cu fruntea sus la Dumnezeu şi fără a pricinui şi mai multă durere Zoei, făcând-o să aleagă între noi şi dragostea ce-i înseamnă viaţa. Să nu ne uiţi, domnişoară Otilia, precum şi noi îl vom întreba pe Dumnezeu de dumneata.
Cu drag,
Aleodor Codreanu

Braşov, 27 iulie 1927″

Doamna Otilia închise hârtia în întunericul împăcat din care venise. Nici nu ştiu cum făcuse iar Maria, de ne aflam în faţa unor boluri din care acordau primul ajutor feţe bronzate de coniac. Am băut în tăcere, lăsând sufletele să se odihnească. Ultimele picături le-am lăsat pe setea crăpată a ţărânei, să îngroape ce-a mai rămas din părerile de rău.
Doamna m-a luat de braţ şi împreună am intrat în casă. În prag s-a oprit şi m-a privit până unde timpul nu putea citi.
„O să-mi aduc aminte”, i-a răspuns sufletul, „o să-mi aduc aminte, povestea e fără sfârşit …”

rain-girl

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s