Caviar şi intoxicaţii

ocean-dress

Vorbea cu grijă la silabe şi ochii i se încălzeau la fiecare vocală. Nu mai cunoscusem pe nimeni cu aşa plăcere în a sculpta din conversaţie. Zâmbea, dacă îndrăzneai vreo întrebare, încurajându-te să iei atitudine. Nu pierdea vremea cu discursul fără cadenţă, fără mirodenii. Înainte de a ajunge în pat trebuia să-ţi termini, elegant, fraza. Am ştiut de la început că vom fi amanţi. Natura mea lingvistică e leneşă şi păşeşte întortocheat. Gândurile dau năvală, cu capul înainte şi confuzia pune mâna pe frâie, iar interlocutorii rar au răbdare să corecteze semnele de punctuaţie.
Ţineam un discurs lipsit de disciplină barocă, un caleidoscop lăcrimând în culori, pe înţelesul copiilor. Copiii poate nu ştiu să le spună pe nume tuturor culorilor, dar sunt singurii care le înţeleg, asociindu-le unor idei. Pictorii, mai târziu, se vor ocupa de idealizarea metaforei, dar copiii sunt cheia impresionistă care, maturizându-se, se închide, pe dinăuntru, în abstract.
Rămăsese ultimul din sală, cu ochii închişi, aşteptând să se stingă murmurele, de acum flămânde, ale micuţilor. Greşise sala. Fusese aşteptat să ţină o prelegere despre conduita sălbatică a banilor şi politeţea caselor de economii. Am băut prima cafea în picioare, la un bufet amenajat, în grabă, pentru a încuraja interferenţa, dincolo de absurd, a conferinţelor. Nu cunosc poligloţi mai devotaţi decât cafeaua şi alcoolul. Nici măcar nu stăpâneam tehnica de implicare în înţeles a virgulelor. Am schimbat numere de telefon, pentru a ne masca stânjeneala în faţa interesului spontan pentru gramatica celuilalt. Întâlnirile noastre erau itinerante, rememorând îmi dau seama că nu avuseserăm nevoie de nicio justificare de domiciliu. Discursul devenise plenar, atât pentru eleganţă cât şi pentru implicaţii, şoaptele de dormitor impecabile. Clădisem o relaţie în care ştiam totul, fără să ştim, de fapt, nimic.
Era un bărbat frumos şi mă străduiam să mă păstrez interesantă. Nimic nu părea să-i diminueze entuziasmul din prima zi şi mă miram cât de uşor se îndepărtează rugozităţile când grija pentru mulaj şi finisare e împărtăşită şi compatibilă cu însăşi ideea de perfecţiune. Trecuseră ani şi vocea lui, la telefon, încă îmi dădea frisoane. Sunase să mă anunţe că eram invitaţi la inaugurarea unui nou lanţ hotelier, care beneficiase de consultanţă financiară. Gazdele ofereau şi o ‘degustare’ de servicii de primă calitate, oaspeţii având camere rezervate pentru tot weekend-ul şi un ghid personal, pentru alternative în caz de înclinaţii melancolice.
Cu două săptămâni în urmă o cunoscusem pe Claudia. Picta de mână, pe mătase naturală. Avea butic-uri în toate marile oraşe. Îi inspirasem o scenă de acvariu. Luam masa împreună, când mi-a sugerat să mă îmbrace pentru petrecere, îi făceam un mare favor, introducându-i ideile pe uşa din faţă a marilor hoteluri, cu invitaţie şi la braţ cu un bărbat perfect asortat. Lui îi pictase o pereche de butoni, din piele întoarsă, ceva abstract, ca o punere de acord, în concept masculin. Discreţia mă face să rezum timpul petrecut împreună, închizându-l în ouă de sticlă, abandonând secundele de dragul tăcerii aseptice. Fericirea nu poate fi conştientizată, nu avem unităţi de măsură care să nu o zgârie. Dezastrele, în schimb, au unităţi de măsură complicate academic, pe scara Richter, Celsius, pe şubler sau eprubetă.
Invitată la nunta unei foste colege de facultate şi nefiind o bună cunoscătoare a părţii de nord a ţării, am nimerit la o altă petrecere, într-un restaurant vecin. Ce mi-a atras atenţia a fost o siluetă, o brunetă splendidă, unduind sub mătase pictată manual. O scenă de acvariu, aproape identică, mai puţin un braţ de caracatiţă, care o îmbrăţişa pe genunchi, de la spate. Claudia îşi ţinea cât de bine se pricepea promisiunea de unicat. Femeii i se alăturase un bărbat frumos, rătăcit probabil, la venirea mea, în căutarea băuturilor. Îşi zâmbeau complice, legaţi de nişte inscripţii pe benzi metalice.
Faptul că era însurat n-ar fi schimbat în niciun fel lucrurile între noi. Ce l-a pierdut a fost faptul că-şi îmbrăcase corectitudinea socială cu mine. Sau poate ar fi trebuit să spun femeia iubită. Am părăsit ideea în sine de bărbat, devenise banală, deşi nevandabilă, ca şi gravitaţia.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s