Vieţi pe tipsii de argint (XVII)

cheese-stag-knife

Încornoratul

– Maria!
– Ne-a ars şi-n suflet soarele ăsta nesuferit, nu ştiu de la ce s-a aprins aşa, de nu-i pasă de fiinţă sau de lucru! Şi ca să-i fac în ciudă, n-am făcut nici eu mulţi purici pe la bucătărie … Un platou cu brânzeturi şi roşii din grădină, dar m-am îngrijit de vin … din cel adus de la Focşani de baiatul soră-mii. Numai aşteptaţi să gustaţi!
– Maria, eşti o comoară la casa omului! Nici nu aveam nevoie de mai mult. Ai găsit cuţitul lui Culiţă Enăceanu! Copilă, stai numai să-ţi povestesc de conu’ Culiţă şi de cuţitul lui Cupidon!
– Abia ce l-a curăţat fata, merită o poveste! Maria se aplecă şi mă sărută pe creştet, după care, zâmbind doamnei Otilia, se aşeză. Îi dădu cuţitul, să facă onorurile şi îmi făcu, nepretenţios, cu ochiul.
– Parcă avea o tolbă cu săgeţi Cupidonul acela neastâmpărat, cine i-a pus cuţit la cingătoare? De fapt despre ce cingătoare vorbesc, când de fapt umblă gol puşcă?!
– Uneori întorci capul şi nu e decât o cioară …
– Am crezut că dragostea are aripi albe …
– Albe, negre, roşii, verzi, dragostea se amestecă în reţeta culorilor, înmoaie albul în negru şi soarele, şi ploaia fug degrabă, să vadă ce s-a întâmplat. Dumnezeu locuieşte în gri. Dar să mă întorc la Culiţă. El vedea lumea în alb şi negru. Se-nsurase pe la vreo 28 de ani, cu o fată aleasă de tată-său. Fusese cam încet la minte şi aproape se nimerise să-l facă popă, dar mătuşă-sa, coana Marghioliţa, îl luă să-i administreze moşia. Culiţă muncea cinstit, aşa că Marghioliţa îl luă în serios şi-şi puse în cap să se ocupe de viitorul băiatului. Culiţă nu-i ieşi din cuvânt. Avea viaţă bună cu Marina, Marghioliţa le boteză primul copil şi le lăsă moşia prin testament. Culiţă avea s-o vegheze la căpătâi. Apărea pe la prânz, după ce se îngrijea de treburile moşiei şi îi făcea un raport amănunţit bătrânei. Aşa îşi şi dădu Marghioliţa duhul. Dacă ar mai fi avut putere să vorbească, probabil că l-ar fi trimis la nevastă-sa, să aibă şi ea linişte de-un tête-à-tête cu Dumnezeu, dar Culiţă n-ar fi recunoscut o nuanţă, nici dacă şi-o găsea lumânarea singură! Bătrâna apucase totuşi să-i facă un semn lui Ăl de Sus, atrăgându-i atenţia asupra mocofanului.
Copiii crescură, plecară la studii, care la Paris, care la Viena. Marina se mută în dormitorul din faţă, o trăgea frigul la şale. El îşi instală o canapea în anticamera biroului şi se întâmpla să n-o vadă pe nevastă-sa cu zilele. Mai ales primăvara şi toamna, când rămânea pe-afară până târziu în noapte. Bucătăreasa, pe care o moştenise, cu casă cu tot, de la mătuşă-sa Marghioliţa, era singura în faţa căreia nu avea curajul să cârtească. Când erau amândoi acasă, şi el, şi Marina, se aşternea masa în sufragerie, cu porţelanuri şi argintăraie, aşa cum fusese obiceiul răposatei. Şi Culiţă, şi Marina găseau plăcere în mesele încărcate, alături de prieteni, cu băutură fină, unii rămaşi de pe vremea Marghioliţei, aşa că nu îndrăzneau s-o supere pe Aglăiţa. Nu numai că fără ea ar fi murit de foame, dar plăcintele, fripturile, pârjoalele şi sarmalele ei făceau şi câinii să-i mănânce din palmă. Aglăiţa nu văzuse mai departe de satul natal şi împrejurimile conacului, dar servea banchete după moda franţuzească şi cea englezească. Marghioliţa plătise bucătari renumiţi, ca să-şi satisfacă plăcerile. Cheltuise o avere să le afle din secrete, iar Aglăiţa se dovedise îndemânoasă şi sârguincioasă. Enăcenii erau invidiaţi în cercurile protipendadei moldovene, pentru aşa noroc. Marghioliţa rămăsese văduvă de tânără, dar, deşi îl iubise pe răposat, plecarea acestuia la Domnul se dovedise o binecuvântare pentru moşie. Flerul Marghioliţei în afaceri făcuse mulţi bărbaţi să roşească.
De ziua de naştere a Marinei invitară câţiva prieteni, complimentele începură să curgă la întrecere cu vinul. Marina parcă întinerea, îşi găsise o croitoreasă nouă, abia descălecată de la Paris, unde slujise în atelierul unei Mademoiselle frecventate de artiste. Parcă şi părul îşi recăpătase din strălucire. Sau poate n-o mai privise el de ceva vreme … Îmbătrâniseră evitând să se supere. Bucatele culeseră şi ele partea lor de conversaţie, seara era deja un succes, când Aglăiţa le mai pregăti o surpriză. Încă nu era de pus nesaţul pe fugă. Pe un fund lung, de lemn lăcuit cu zgârcenie, se înfoiau brânzeturi sărate, unele aduse din ţinutul Dornelor, direct de la stână, altele comandate la prăvălia de delicateţuri a unui evreu franţuzit, care mai schimba etichetele şi la cele aduse din sudul Italiei.
Culiţă îşi mângâia mulţumit pântecele, care începuse să se rotunjească, dându-i prestanţă de politician, când ochii îi căzură pe cuţitul de brânză. Aerul i se opri, brusc, în gât, făcându-l să tuşească năduşit. Îi pusese coarne.
Cuţitul era de o frumuseţe aparte, mânerul – o bijuterie de cap de cerb, lucrat cu migală, în argint. Şi o minunăţie de pereche de coarne. Poate că Aglăiţa încerca să-i spună ceva. Îi căută privirea, când se întoarse cu platouri de scofeturi pentru cucoane. Aglăiţa ridică din sprâncene, aruncă o privire platoului cu brânzeturi, să vadă de nu adormise vreun şoarece cu capul pe ţâţa albă, după care dispăru în bucătărie. Poate conu’ Culiţă îi mulţămea de trudă. Culiţă fierbea pe dinăuntru. În noaptea aceea nu putu să pună geană pe geană. Deschise pe furiş uşa de la dormitorul nevesti-sii, să se asigure că mai e în casă. Se pârguise ca o piersică. Sânii îi erau mai plini şi pielea parcă mai albă. Cămaşa de noapte îi dezgolise un umăr şi se trezi sugrumat de propriul nasture, înghiţind cu greu. Dacă îl înşela? Dacă Aglăiţa încercase să-i deschidă ochii? Probabil râdeau de el pe la toate seratele. Îl prinsese pe popa Cimpoieş, care slujea la Sfânta Vineri, unde îşi luau împărtăşania, aruncându-i priviri grele, peste masă. De ce nu-l rugase să mai rămână, când părăsise patul conjugal? Era momentul să pună piciorul în prag. Dar mai întâi avea un lucru de înfăptuit. La lumina lumânării, dădu buzna în bucătărie, împiedicându-se în taburete şi străchini pentru mâţe, blestemând noaptea care-i întorsese sufletul pe dos. Olguţa, fata care ajuta la curăţenie, se ivi, ca o nalucă, cu ochii cârpiţi de somn şi o broboadă gata să-i cadă, cu cămăşuţă cu tot, de pe umeri. Altădată ar fi rugat-o să-i ia durerea, ca o lamă, dintre umeri, avea degete muncite, dar care îşi ştiau rostul, dar în noaptea aceea o trimise înapoi în pat. Avea chef, dintr-o dată, să-i facă pe plac nevesti-sii. Găsi cuţitul ce-i pusese coarne pe inimă, lăsat pe un ştergar, parcă ghicise Aglăiţa că avea să vină să mai arunce o privire. Îl luă şi, ca un hoţ, se duse şi-l îngropă în grădină. Sub tufele de trandafiri. La braţ aveau să-i calce trufia în picioare! Adormi lângă Marina, care i se cuibări în braţe, moale şi caldă, parcă anume să-i tragă vălul şi mai abitir pe ochi. De ce o ţinea în braţe, de-aia începea să se îndoiască şi mai tare de adevăr! 
Vreo două săptămâni o însoţi peste tot, speriind cucoanele cu aşa adoraţie bleagă pentru treburile lor mărunte. Ba chiar le invită la ceai când Cocuţa, nevasta lui Ionică Prelipceanu, îl luă peste picior, că poate se îndrăgostise de vreo prietenă a nevesti-sii. Aglăiţa servi felii de jambon şi cârnăciori de porc cât degetul mic şi, mai la urmă, o seamă de brânzeturi. Pe fundul de lemn trona, sfidându-i faţa opărită de ciudă, blestematul de cuţit cu cap de cerb. Îl încercă stupoarea că răgetele, care îl chinuiau în urechi, scăpaseră pe dinafară. Pe dinăuntru, o fiară se trezise şi-i îngrozea, cu colţi ascuţiţi, toată anatomia. La sfârşitul mesei furişă cuţitul în buzunar şi se oferi să conducă cucoanele pe la casele dumnealor, în pas de promenadă, era o seară cu adevărat plăcută. Cât cucoanele chicotiră, la nu se ştie ce drăcie de-a lor, muierească, azvârli, ferit de privirea lor, cuţitul în râu, să-l tragă apele pe unde-or vrea. La câteva săptămâni cuţitul reapăru, viu şi nevătămat, la subsuoara unui ştergar de in, pe când Aglăiţa îi servea o cină uşoară, în birou. Nu mai încăpea îndoială. În casa lui se petreceau fapte necurate. Tot la vremea aceea, nevastă-sa începu să mearga mai des la cimitir, să vadă ce-o mai fi făcând tanti Marghioliţa, că prea o visa şi poate cerea, biata, de pomană. O însoţea Mihăileasca, o netrebnică care îngropase doi soţi şi-şi făcea de cap cu ofiţeri de garnizoană, acoperită de cumnată-sa, care avea fete de măritat şi nu voia s-o lepede gurii târgului. Le urmări, ţinând şareta aproape la pas. Luaseră o birjă şi ceruseră vizitiului să nu se grăbească. Cucoanele voiau să fie văzute. Mâna singur calul, îi era de-ajuns că-l ştia Aglăiţa, nu voia să se ducă vorba şi la grajduri. Sau poate ştiau toţi şi numai el rămăsese prost! La cimitir, Marina plânse cu sughiţuri, aproape înecând lumânările. Se văită de dumnealui Marghioliţei, că o lăsa mai mereu singură, acum că a îmbătrânit şi nu mai putea să-i ţină talia între palme. Pitit în cavoul lui Lică Toderaşcu, aproape că-şi pierdu simţirea de dragul ei.
Numai cuţitul cu pocinog se încăpăţână să reapară, de ajunsese să sufere dureri cumplite de cap. Îl pusese într-un tren de marfă, care plecase la Timişoara, apoi îl făcuse cadou unui boier care-şi vizita fata, măritată la Moscova. Când se întoarse iar acasă, ca un câine credincios, pângărind masa de Paşte, îl vându unui ţigan argintar, cu condiţia să-l topească sub ochii lui. Scăpase!
El şi Marina erau fericiţi. Fericiţi cum el nu mai fusese niciodată. Nici măcar când îl scăpase Marghioliţa de Şcoala de popi. Marina rămase grea şi tot târgul îl invidia de câtă bucurie i se citea în ochi. Niciun rid de bătrâneţe!
Într-o noapte, îl trezi din somn. I se făcuse, aşa, dintr-o dată, poftă de lapte acru. Fugărit la cămară, se împiedică de Aglăiţa, care, şi ea, ocolită de somn, degusta brânzeturile pe care le comandaseră pentru ziua dumnealui, cu patru luni înainte de venirea copilului. Ţinea în mână cuţitul blestemat. Se aruncă asupra lui, dar se trezi împins la perete de Aglăiţa, certat cu palma de grumaji:
– Ci ai, coani Culiţă, ş-o facut necuratu’ di lucru cu matali? Doară nu-ţi mâncam tătă brânza, era numai pi încercati!
– Nu brânza, Aglăiţă, cuţitul! Cuţitul ăsta nenorocit! L-o dat pe foc, am văzut cu ochii mei!
– Mata ai furat cuţâtili di la bucătarie?
– Ce cuţite?
– Celea cu cap frumos, di cerb. Di la coana Marghioliţa …
– Da’ câte erau, Aglăiţă?
– Şasă, o luat la schimb şasă di la un ţâgan, pi nişti linguroaie disperechiati. Io chiar m-am plâns, la cuconiţa Marina, am crezut cî li ghigosăsc pin buzunari mosafirii. Bată-ti sî ti bată, conaşule, da’ ci-ai făcut cu ieli?
– Le-am dat la dracu’ să li ieie! Am crezut că anume le pui la masă.
– Apăi anumit li-am pus, sî ti făleşti cu iele, că ţâganu’ ceala bătrân i-o zis lu’ coana Marghioliţa cî nu mai sunt altili la fel, câtu-i lumea …
Râse Culiţă Enăceanu, ca să nu mai spunem că şi coana Marghioliţa râsese probabil, de se cutremurară cerurile, de plouă toata ziulica, cu tunete şi fulgere. Dar Culiţă tot se duse în grădină şi dezgropă şi celălalt cuţit, făcând pereche. Le lăsă cu limbă de moarte fetei, care se născu în acel an. O mătuşă de-a tatei, care se mărită greu, dar nu fără folos. Povestea ei ţi-oi spune-o mâine, acum parcă aş sta olecuţă în linişte … cu voi lângă suflet.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s