În iertarea serii

daisies-sleeping-girl

Războiul se terminase. Nu ştiu ce căutasem acolo. Toată lumea se aşteptase să se pună degetul pe butonul roşu. Dar nu s-a întâmplat. Mediatorii de pace au oferit la schimb contracte economice şi zone de influenţă lărgite, iar ziarele au întreţinut ideea fragilă de profit, de care se dezobişnuiseră de multă vreme. Trâmbiţau, fericite, fotografii de pe front, titluri bombastice, prea puţină vorbăraie şi multă caricatură, toate îndesate în ediţii speciale. Un război de uzură, cu puşca la umăr şi pistolul în buzunar. N-aş fi plecat, dar în oraşe nu mai rămăseseră decât poeţii, scriitorii, pictorii şi profesorii pensionari. Ei consemnau, în artă, ciuma minţilor. Cronicari moderni, de internet. Până la ultimul soldat, toţi aveam telefoane mobile, diletanţi în luarea la ţintă. Se murea cu telefonul pe piept, nu cu crucea în mână.
Aveam tot timpul versuri în cap, dar nu eram ireproşabil. Plecasem pe front pentru că îmi era ruşine de privirile grele ale babelor care spălau şi îngropau morţi. Abia când te duci să mori, orgoliul şi subţirimea la nervi a unora încep să te agaseze. Atunci încep să te iubească femeile. Mori pentru ţară şi pagina de Facebook ţi se umple de garofiţe, inimioare şi pulpe strânse în braţe de portjartier cu dantelă. Eu scăpasem. Cu viaţă. Ceea ce nu însemna că vreuna avea să mă primească la pieptul ei piersicos. Mă iubiseră doar din patriotism. Supravieţuisem? Foarte bine! Să-mi dea statul medalii, lacrimile sunt pentru cei de sub pământ! 
Ne aduseseră de pe front cu trenul, ca pe vite. Murdari şi hămesiţi. La cât plastic producea industria alimentară, tot nu era îndeajuns ca să-i sature şi pe cei din război! Acolo se considera că şansele să te duci dracului sunt atât de mari, încât nu se justifica risipa. Îşi mai făceau milă de noi ţiitorii de restaurante, de când cu bombardamentele nu prea mai aveau muşterii. În vremuri de război se apucă şi femeile de băut. Alea de rămân acasă. Cum altfel să-şi potolească conştiinţa infidelităţilor? De gând şi de suflet. Femeile au conştiinţă şi simt dreptatea. Bărbaţii se îngrijorează arar şi în general pe subiecte greu de luat în serios. În rest se descurcă.
De la gară am luat-o pe jos. Trimiseseră autobuze să ne ducă acasă, dar erau puţine şi trebuia să aşteptăm ore întregi. Războiul cheltuise aproape tot, ne lăsase cu datorii şi impozite pe raţie. În drum spre casă treceam pe lângă cimitir. Altădată l-aş fi ocolit, dar la câţi chiriaşi de-ai lui îmi trecuseră pe sub ochi, n-am mai ezitat, am luat-o pe scurtătură. Poarta de la stradă atârna de-o coastă. Vara ne ţinea încă de cald. Erau flori peste tot, buchete cochete, ţinând de gât borcane, altele cu picioarele înfipte în pământ, laolaltă cu dorinţele răposatului, bârfind între ele despre ciclul vieţii, calmând nervii celor în culori superstiţioase. Şi lumânări. Lumânări cu stindardul în vânt, nepăsătoare la toate prostiile muiereşti aduse odată cu înmormântările. Popi de toate felurile aduceau mângâiere celor rămase în urmă, ţara trebuia pusă înapoi pe picioare, erau copii de crescut şi timp îndeajuns să se panseze şi vieţi.
Stătea ghemuită într-un şanţ şi aproape că m-am împiedicat de ea. Să fi avut vreo 8-9 ani. Părul îi era prins aiurea, asimetric, în două funde albastre, murdare. Pistruii îi curgeau din ochi până pe vârful nasului. Mă privea pieziş, cu aer superior, de domnişorică şi eram tentat să-i dau una la fund. Aşa cum ne făcuse şi mama. Am întrebat-o de a ei şi mi-a arătat cu degetul o movilă proaspată, pe care ardeau lumânări puse în cruce. Nu mai avea pe nimeni. Apoi şi-a băgat vorbele în buzunar. I-am propus să o duc la o secţie de poliţie, unde speram să-i găsească un loc să înnopteze şi ceva de mâncare. Sau pe cineva s-o ia în grijă. S-a bosumflat şi m-a concediat din priviri. Avea temperament fetiţa asta, copii îmbătrâniţi de război! S-a ridicat pe marginea şanţului, evaluându-şi opţiunile. Sătul de mine însumi, am plecat mai departe. Se ţinea după mine. Am luat-o acasă. Aveam să mă mai gândesc şi mâine, eram obosit. În caz că nu mă reclamau vecinii rămaşi, c m-mă întorsesem de pe front pedofil. După primele 24 de ore de la întoarcere îţi pierdeai toate privilegiile cu care te copleşiseră la început. Deveneai unul de-al lor. Sau poate începeau să se simtă şi ei eroi. Mă durea în cot. Mă bucuram că eram viu, nu credeam în datorii la masa de joc. Jucam pe banii mei, nu pe credite de popularitate.
O chema Livia. Maică-sa murise în bombardament. Ea o găsise, în timp ce o căuta pe străzi. Întârziase. O îngropase popa, pe cheltuiala bisericii. Mânca din pomeni şi înnopta în holul primăriei. Dacă n-aş fi ameninţat-o că o dau afară din casă, nu aş fi scos un cuvânt de la ea. A doua zi, cu ea de mână, m-am prezentat la Centrul pentru copii. Nu mai aveau locuri. Îi culcau, în paturi, de-a latul. M-au sfătuit s-o înfiez. Pe unde încercam ridicau din umeri. Ne-am întors acasă, singuri dar împreună. Nu mă privea în ochi, nu cerea niciodată nimic. Îmi pierdeam minţile după o păpuşă. De câte ori o chemam la masă sau îi vorbeam, îşi punea mâinile în poală şi barba în piept şi îngăima, în şoaptă: ‘Te urăsc!’. Atât cât să aud. Mă ura pentru că soldaţi asemeni mie îi omorâseră mama. Nu aveam altceva de făcut, viaţa mea o aruncasem la coş, m-am apucat să învăţ s-o fac pe-a ei fericită.
Într-o noapte m-am trezit în acelaşi vis, în care îngropam morţi şi nu mai aveam lemne de cruci. Se interziseseră tăierile de copaci. Războiul ne luase şi ultima suflare de aer curat. În vârful picioarelor, m-am dus să văd dacă dormea liniştit. Nu era în patul ei. Groaza începuse să mă strângă de gât. Alergam ca un nebun, trăiam numai în mintea ei. Am găsit-o în grădină. Trăsese pătura după ea şi adormise cu capul peste nişte margarete sălbatice. Pe vremea maică-mii grădina fusese plină de flori, rar îmi dădea voie să mă joc pe acolo. Le mângâiam ca pe nişte comori de preţ. Acum mai rămăseseră nişte maci, lângă gard, tufa de trandafiri se sălbăticise, căţărându-se pe prunul pe jumătate uscat, îmbrăcând pomul în boboci rozalii, în timp ce spinii se jucau cu poamele pe degete. Margaretele se trăseseră mai pe lângă cărare, luminând drumul ierbii, până la răsărit. Acolo îşi tinea Livia visurile. Începuse să-mi fie frică s-o mai las singură. De la primărie dădeau, pe nimic, corturi care aparţinuseră armatei. Am luat unul, ciuruit pe-o parte şi l-am instalat în grădină. Dormeam amândoi printre margarete. Uneori parcă o simţeam şi eu pe maică-sa. Venea s-o mângâie şi s-o ţină în braţe. Mai lipsea Dumnezeu, dar probabil îşi număra, încă, morţii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s