Ţâfnoşenie şi nesupunere

clesti

Există draci. Unii cred că există doar îngeri şi Iadul e de fapt pe Pământ. Dacă arunc o privire pe geam, le dau şi lor dreptate. Dar dracii există şi sunt frumoşi. Ai mei sunt masculini, bronzaţi, trufaşi. Nu au ochi. Dacă nu au suflet, nu au nici oglinzi. În găvane au nişte sfere albastre, bucăţi de fulger. Dracii nu ating, nu ţin de mână, dar e o aură în jurul lor de un magnetism feroce! Sunt atât de aproape, încât ne contopim cu voinţa lor. I-am visat azi noapte. Îmi închideau toate uşile sufletului. Se tem de curent. Râdeau. Nu era vreo grohăială, ci doar o rafală de râs sarcastic, plin de curaj. Îmi era teamă, şi nu îmi era. M-am ascuns sub iarbă. Nu sub pământ, nu îngropată. În ţărână aşteaptă Moartea. De ea mă tem, într-un mod mult mai cumplit, deşi e doar o trecere, o gară. Dar şi-n gările noastre e înghesuială şi se fură. Am rămas sub iarbă, să mă gândesc un pic la El. De la început. Din sămânţă. Ca o germinare. De câte ori îl supăr sau poate doar îl enervez (e foarte scump la nuanţe), Dumnezeu mai ridică câte o barieră. Pe mine mă ‘dezghioacă’ ca pe nişte foi de ceapă. Aşa se dovedeşte că îl contrazic. Odată ce am văzut dincolo de barieră, nu mai pot să uit, şi ăsta e chinul lui, faptul că mă scapă uneori aproape. Oamenii Bisericii îl descoperă pe Dumnezeu din evlavie şi supunere drăgăstoasă. Îi simt căldura ca pe o alinare la frig. Eu îl calc pe nervi, îi tremur frigul şi plâng pentru El, împotriva voinţei lui.

Mă pedepsise de un Crăciun cu la fel de multă singurătate. Eu stăteam aici, pe Pământ, la gura sobei se văicărea un foc mic. Nimeni nu se gândise că mi-ar putea fi dor de Moş Crăciun. El – neliniştit în ceruri, Fiul făcea ultimele pregatiri pentru ziua de naştere. Raiul vuia preocupat. L-am întrebat dacă era acolo, aveam chef de vorbă. M-a repezit nervos: „Ce vrei?”. M-am gândit. „Un suflet”. Şi am plecat la culcare. Îmi ajunsese. M-a trezit la 3 şi 3 minute. Era ca un prinţ. Frumos, sexy, hologramic. Îngerii care îl aduseseră (mai mult pe sus, probabil) erau mici, ca nişte licurici. Când am dat să-l ating, a dispărut. Îmi zâmbea din cer. Aş fi băut ceva. Tata îmi strecura mereu, printre blidele de sărbători, şi nişte afinată. Dintre noi doi, doar el ştia să gătească. Apoi m-am răzgândit, rememorând clipa aş fi putut crede c-am fost beată. Mi-am aprins o ţigară. Şi încă una. În creier mă locuia, cu chirie, o lumină. Era frumos la mine-n suflet (vorba bardului Alifantis). De dimineaţă le-am găsit mucurile în scrumieră. Casa nu luase foc şi îmi aduceam perfect aminte. Deşi nu avusese de gând, în ziua de Crăciun a venit mama. Eu şi mama nu am fost foarte apropiate, dar interioarele ne rămân în legătură pe vecie. Mi-a fost cald, după multa vreme. Soba hohotea.
Dar Dumnezeu, deşi oamenii ar accepta, nu dă de pomană. Avusesem parte de un spectacol cu îngeri? Biletele le plăteam la dracu’! Mi-au stat pe urme multă vreme. Recuperatorii. Ca toate suratele mele, ador ghicitul în cafea. Din timp în timp, mă ia, aşa, câte o poftă năvalnică de a vedea ce îmi mai pregăteşte. Unele dintre surprizele Lui sunt de-a dreptul groteşti! De după o pereche de ochelari, cu un braţ rupt şi legat cu sfoară, o bunicuţă, încă tânără, încă frumoasă, mă privea cu reproş:
– Tragi mulţi după tine, să nu-mi mai intri în casă, până nu scapi de ei!
Eram un program virusat (pe înţelesul generaţiilor superinteligente). Habar nu aveam că se vedeau în poză. De la ei ni se trage, probabil, şi ‘selfie’ …
– Cum scap de ei?
– Cu o mână de pământ de pe un mormânt.
– Să fur de la morţi?
Bunică-mea îmi spusese că dacă fur flori din cimitir, vin morţii noaptea să şi le ia înapoi. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc ce mi-ar fi putut face pentru pământ!
– N-aţi auzit de poezia lui Coşbuc „Noi vrem pământ” ?
Pănă la urmă mi-a adus ea un pumn de pământ, de la părinţii dumneaei, care fuseseră blajini şi milostivi şi nu aveau să-mi caute pricină.
Superstiţiile mă ţineau legată la ochi, mai ceva ca dracii. Din pământ am făcut o cruce şi pe cruce îmi lăsam rugăciunile, înainte de culcare. Au plecat dracii la tratament, să-şi îmbunătăţească sistemul imunitar. Când s-a uitat iar în zaţ, bunicuţa nu a mai avut cui să facă poză. În schimb am început să mă înţeleg bine cu morţii. Morţii nu sunt îngeri, dar interferează cu lumea noastră. Trec pe lângă noi. De morţi mi-e frică, sunt foşti oameni (cum să ai încredere?), de cei pe care i-am cunoscut şi care mă enervează, când am senzaţia că mă ţin sub observaţie. Mă judecă şi sunt convinsă că îmi trag şi câte un şut în fund, din când în gând. Aşa … metaforic. Iar eu, talanga-balanga, ca prostul de la Baba Oarba, disper, cu privirea absorbită de cârpele de pe ochi.
Pare că am scris toate acestea din cămaşa de forţă a unui spital de nebuni, dar în ce lume credeţi că trăim?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s