De vorbă cu poetul şi profesoara

In memoriam Iulia Leo Miza

corabia-copacului-inflorit-constantin-relenschi( Corabia copacului înflorit, de Constantin Relenschi )

Stăteam în bancă ca pe ace. Mă traversa presentimentul că voi fi ridicată, să fiu ascultată. Mă temeam de revolta vorbelor, m-am născut cu o slăbiciune a corzilor vocale, un amor cuminte şi călduţ, care le înlesneşte dorinţa de exprimare. Mi-am pus palmele în cruce peste gură, instituind un lagăr al conştiinţei, să le sperii înapoi, să stea în chirie în gânduri, măcar până obţineam o notă de trecere. Profesoara de limba şi literatura română avea ochi şi în frunte, când ceilalţi zâmbeau sarcastic, acela te dezbrăca până la vulnerabil. Curăţa pădurea de frici de crengile uscate. Reticenţele erau puse la pământ, un paloş năzdrăvan reteza din scurt, dar cu grijă, uneori rănea, uşor, dar la vârsta aceea sufletele absorb, pudibonde, cicatricile. Curiozitatea şi răbdarea dascălilor sunt uneltele fără de care rămânem, pe viaţă, butuci.
Când mi-am auzit numele, picioarele se angajaseră deja într-un tango senzual cu un soi de tremur. Mi se cereau comentarii. Comentarii de care auzisem când fusese predată lecţia. În fapt nu era o lecţie, era un tânguit, o poezie. Ion Barbu, privind pe geam, se lăsase tras de mânecă de ‘Copacul’. Gândurile mele băteau deja din palme, fericite, alergând pe urmele poetului. Îl vedeam singur, expus, fără apărare. Călcat în picioare de infanterii de furnici şi numai un copil ştie câtă fericire, până la durere, e într-un gâdilat. Nu avea nimic împotriva gândacilor cumsecade, doar furnicile şi albinele duc hărnicia la extreme. De câte ori nu se trezise plâns cu miere? Prefera chiriaşi cu simţul umorului, precum veveriţele. Singurii prieteni adevăraţi îi erau lichenii, te ţin în braţe şi când dârdâi de frig, nu mai scapi de ei, dar îmbrăţişarea lor e ca o masă caldă, o supă. Uneori îi înşela, stând de vorbă cu păsările. Nişte bârfitoare, ştiu tot ce mişcă lumea de pe loc. Unele studiază gravitaţia şi probabil ţin conferinţe, în păsărească, pe care el nu o înţelegea. Şi mai erau şi ciocănitorile. O pacoste şi un extaz. Călcau pe fiecare bucăţică de nerv vegetal, dar îl scăpau de furnici. Oamenii veneau căutand rod, sau umbră, dar îl preferau dulap, sau masă. Poate doar poetul să simtă singurătatea ca un copac! În bătaia vântului, în ploaie, sub ger, nins, abuzat de timp, fără apărare. Oamenii au învăţat să se ascundă în peşteri, apoi şi-au construit case, adăposturi, copacii au rămas să ţină blestemăţiile pe umeri. Cine e atunci Atlas?
Apoi durerile de dinţi … Primăvara, când toţi mugurii dau să iasă, deodată, în lume. Naştere şi durere de dinţi. Poate vreo răşină să-şi fi lăsat lacrimile în batistă, înduioşată. Crengile crapă timide la soare, dar urletul verde, din muguri, e mut. Omizi vin să se înfrupte din copii şi el zace neputincios, pierzând din ei, ca pe nişte dinţi de lapte. Şi mai apoi vine toamna şi-i ia toate frunzele, păcălindu-le cu reclamele agenţiilor de turism ale vântului, promiţând călătorii de lux în jurul pământului. Îşi vede copiii murind sub proprii ochi, în aziluri de bătrâni murdare, cu gust de ţărână. Rămâne singur, până la următoarea bătaie de ceas a genezei. Timpul şi-a ascuns picături la el sub coajă. Nu se pot privi ochi în ochi. Este ucis de cel căruia i-a dăruit umbră şi rod. Dacă are noroc îi duce Moartea, şi lui, sufletul la Dumnezeu, trupul îi rămâne, însă, să ţină foc aprins rătăcitorilor sărmani.
– Nota 4, nu ţi-ai învăţat lecţia!
Ce naiba, vorbisem? Mă luase gura pe dinainte? Oscilam între stupoare şi o inexorabilă stare de nervi. Când a sunat clopoţelul profesoara m-a invitat la o discuţie amiabilă. Purtam la subraţ catalogul, până la cancelarie. Profesoara avea mâinile ocupate cu un tom de cărţi. Catalogul devenise neînsemnat.
– Ai citit ce ţi-ai notat din discuţiile de ora trecută, când am disecat poezia lui Ion Barbu? Sincer!
– Da. Pot să repet, dacă doriţi …
– Nu vreau să repeţi. Niciodată! Voiam să mă asigur că ai citit. Cred că pe undeva am rătăcit drumul, cu tine. Vreau să te aud. Mulţumesc, te poţi întoarce în clasă.
Acasă am avut o discuţie cu vorbele. Am împletit un fel de căpăstru, de care promiseseră să asculte. Le promisesem, la schimb, infinită libertate în scris. Bineînţeles că încă mă aduc la disperare, că sunt viclene şi adoră când mai greşesc, dar lumea cuvintelor e catolică, divorţul e prohibit. Dezlegare în muţenie dă doar Dumnezeu. Şi chiar şi atunci mâinile preiau puterea.
Profesorii pescuiesc în suflete. Nu-ţi asana heleşteul prin nepăsare, stârpind din trupul lui Dumnezeu. Gândeşte-te la copac! Ai tu răbdarea şi puterea lui de a rezista şi de a repeta durerea?

radu-bercea-n2( Desen de Radu Bercea )

Copacul, de Ion Barbu

Hipnotizat de-adînca si limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi, -nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici valurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri nu-i goneşte imaginea senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.