De vorba cu poetul si profesoara

In memoriam Iulia Leo Miza

corabia-copacului-inflorit-constantin-relenschi( Corabia copacului inflorit de Constantin Relenschi )

Stateam in banca ca pe ace. Ma traversa presentimentul ca voi fi ridicata sa fiu ascultata. Ma temeam de revolta vorbelor, m-am nascut cu o slabiciune a corzilor vocale, un amor cuminte si caldut care le inlesneste dorinta de exprimare. Mi-am pus palmele in cruce peste gura instituind un lagar al constiintei, sa le sperii inapoi, sa stea in chirie in ganduri, macar pana obtineam o nota de trecere. Profesoara de limba si literatura romana avea ochi in frunte, cand ceilalti zambeau sarcastic acela te dezbraca pana la vulnerabil. Curata padurea de frici de crengile uscate. Reticentele erau puse la pamant, un palos nazdravan reteza din scurt dar cu grija, uneori ranea usor dar la varsta aceea sufletele absorb pudibonde cicatricile. Curiozitatea si rabdarea dascalilor sunt uneltele fara de care ramanem pe viata butuci.
Cand mi-am auzit numele, picioarele se angajasera deja intr-un tango senzual cu un soi de tremur. Mi se cereau comentarii. Comentarii de care auzisem cand fusese predata lectia. In fapt nu era o lectie, era un tanguit, o poezie. Ion Barbu, privind pe geam, se lasase tras de maneca de ‘Copacul’. Gandurile mele bateau deja din palme fericite, alergand pe urmele poetului. Il vedeam singur, expus, fara aparare. Calcat in picioare de infanterii de furnici si numai un copil stie cata fericire pana la durere e intr-un gadilat. Nu avea nimic impotriva gandacilor cumsecade, doar furnicile si albinele duc harnicia la extreme. De cate ori nu se trezise plans cu miere? Prefera chiriasi cu simtul umorului, precum veveritele. Singurii prieteni adevarati sunt lichenii, te tin in brate si cand dardai de frig, nu mai scapi de ei dar imbratisarea lor e ca o masa calda. Uneori ii insela stand de vorba cu pasarile. Niste barfitoare, stiu tot ce misca lumea de pe loc. Unele studiaza gravitatia si probabil tin conferinte in pasareasca pe care el nu o intelege. Si mai erau si ciocanitorile. O pacoste si un extaz. Calcau pe fiecare bucatica de nerv vegetal dar il scapau de furnici. Oamenii veneau cautand rod sau umbra dar il preferau dulap sau masa. Poate doar poetul sa simta singuratatea ca un copac. In bataia vantului, in ploaie, sub ger, nins, abuzat de timp, fara aparare. Oamenii au invatat sa se ascunda in pesteri, apoi si-au construit case, adaposturi, copacii au ramas sa tina blestematiile pe umeri. Cine e atunci Atlas?
Apoi durerile de dinti … Primavara, cand toti mugurii dau sa iasa deodata in lume. Nastere si durere de dinti. Poate vreo rasina sa-si fi lasat lacrimile in batista induiosata. Crengile crapa timide la soare si urletul verde din muguri e mut. Omizi vin sa se infrupte din copii si el zace neputincios, pierzand din ei ca pe niste dinti de lapte. Si mai apoi vine toamna si-i ia toate frunzele, pacalindu-le cu reclamele agentiilor de turism ale vantului, calatorii de lux in jurul pamantului. Isi vede copiii murind sub proprii ochi, in aziluri de batrani murdare, cu gust de tarana. Ramane singur pana la urmatoarea bataie de ceas a genezei. Timpul si l-a ascuns sub coaja. Nu se pot privi ochi in ochi. Este ucis de cel caruia ii daruieste umbra si rod. Daca are noroc ii duce Moartea si lui sufletul la Dumnezeu, trupul ii ramane sa tina foc cald ratacitorilor sarmani.
– Nota 4, nu ti-ai invatat lectia!
Vorbisem … ma luase gura pe dinainte? Oscilam intre stupoare si o inexorabila stare de nervi. Cand a sunat clopotelul profesoara m-a invitat la o discutie amiabila. Purtam la subrat catalogul pana la cancelarie. Profesoara avea mainile ocupate cu un tom de carti. Catalogul devenise neinsemnat.
– Ai citit ce ti-ai notat din discutiile de ora trecuta cand am disecat poezia lui Ion Barbu? Sincer!
– Da. Pot sa repet daca doriti …
– Nu vreau sa repeti. Niciodata! Voiam sa ma asigur ca ai citit. Cred ca pe undeva am ratacit drumul cu tine. Vreau sa te aud. Multumesc, te poti intoarce la clasa.
Acasa am avut o discutie cu vorbele. Am impletit un fel de capastru de care promisesera sa asculte. Le promisesem infinita libertate in scris. Bineinteles ca inca ma aduc la disperare, ca sunt viclene si adora cand mai gresesc dar lumea cuvintelor e catolica, divortul e prohibit. Dezlegare in mutenie da doar Dumnezeu. Si chiar si atunci mainile preiau puterea.
Profesorii pescuiesc in suflete. Nu-ti asana helesteul prin nepasare, starpind din trupul lui Dumnezeu. Gandeste-te la copac. Ai tu rabdarea si puterea lui de a rezista si de a repeta durerea?

radu-bercea-n2( Desen de Radu Bercea )

Copacul de Ion Barbu

Hipnotizat de-adînca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarme zenitul, si, -nnebunit, sa bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina.

Nici valurile noptii, nici umeda perdea
De nouri nu-i goneste imaginea senina;
De-un stralucit albastru viziunea lui e plina,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cadea…

Dar cînd augusta toamna din nou îl înfasoara
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iara
Sub casca lui de frunze un rod îmbelsugat,

Atunci, intrînd în simpla, obsteasca armonie
Cu tot ce-l limiteaza si-l leaga împacat,
În toamna lui, copacul se-nclina catre glie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s