În biblioteca ce văzuse îngeri şi păcate,
aripa estică-a palatului viselor deşarte,
un prinţ de viţă scăpătată scapără un amnar,
cerşind o dâră de lumină pentru condurul de cleştar.
Bătrânul împărat murit-a fără să-i lase
altă avere decât condurul, într-o pungă de mătase,
aparţinea suavei, cea dulce împărăteasă,
singura din poveşti fostă Cenuşăreasă.
Deşi-ncercase să încalţe-n el altă stăpână,
pierduse-orice speranţă, de o săptămână,
şi înecându-şi disperarea în lichior,
încă-ncerca să înţeleagă: era blestem sau noroc chior?
Trecuse pe lângă multe picioare groase,
glezne puternice, degete noduroase,
picioare fine, cu piele mătăsoasă,
dar mult prea scurte şi de natură nevricoasă,
picioare de cucoane, de fete de la ţară,
picioare de artiste şi chiar una uşoară,
fecioare, guvernante, până şi servitoare,
dar niciuna nu-şi potrivise pantoful la picioare,
poate că singurul avut, cel mai ducea în spate,
era propria şi nedorita altcuiva singurătate,
deşi acum, abţiguit, parcă-şi aduce-aminte de-o mătuşă,
care-i lăsase, când fusese mic, pe creştet o mănuşă.
