Vieti pe tipsii de argint (XVIII)

De dragul broşei tale, mai lepăd din culoare
calla-brooch-1

Seara era fierbinte. Deşi revoltată, grădina tăcea fără umbră. August se lăsa să cadă obosit, pe un câmp cu harbuji. Câţiva crăpară, lăsându-l să-şi înfigă mâna în pulpa dulce. Înghiţea hulpav. Zeama rozalie i se prelingea până la ţărână. Dinţii negri îşi căutau alt pântec de rod. De după pleoapele trase, mă întristasem.
– Maria, în seara asta timpul parcă e aşa făcut, să bem şi noi o bere. Aaaah, le-ai adus deja! Oh, şi nuci de-ale tale! Gustă, copilă, Maria are o parte din suflet trimisă deja în Rai.
Uneori mă speriau. Păreau că trăiesc ascunse una în cealaltă, ca păpuşile acelea ruseşti … Se auzeau una pe alta, chiar când nu spuneau nimic şi simţeau la fel depărtarea.
– E prima oară când aveţi poftă de bere! În casă nu văzusem decât vin, coniac şi lichioruri. Berea nu părea să se potrivească.
– Mama îmi spunea mereu că o cucoană nu bea niciodată bere în public. Lasă mustăţi de impiegat deasupra buzelor şi te ispiteşte la sunete porceşti, din gâtlej. Poţi să bei, însă, acasă, când boierul e plecat să salveze politica de lipsa de duşmani sau la picnic-uri, cu prietenele, când vara e lungă şi se vorbeşte despre bărbaţi. La pădure, servită neapărat în halbe, din cele groase, aduse împachetate în ziare, căci ameţeala aceea plăcută, a doamnelor, s-ar răni în cioburi delicate de pahare. Pe lângă casă numai în pahare lungi, cu încheietura fină. Înghiţituri straşnice, cu oftat de plăcere!
– Mmmm …
Berea era rece şi alerga voioasă pe lunga aşteptare a esofagului.
– Credeam că la bere se servesc alune …
– Dacă încerci nucile Mariei, n-ai să te mai poţi dezvăţa vreodată. Le usucă cu o mână de sare, în cuptor. Răcoarea e bine să fie luată amară, dulceaţa nu te scapă de arsură, ba din contră … o zădărăşte şi se acreşte înainte de vreme.
Nucile erau senzaţionale. La casa doamnei Otilia încercam o stare de bine, atingând, fără conştiinţă de păcat, fericirea, nu mă mai minţeau trebuinţele lumii şi-o auzeam, din ce în ce mai greu, pe mama chemându-mă acasă.
– Mulţumesc, Maria. Văd că ai adus broşa Letiţiei. A venit şi timpul ei, să-şi scrie povestea.
Broşa era … ciudată. Argintul, care îndeobşte aduce lumină şi splendoare, părea să fi îmbătrânit pe ea. Lucrată fără tragere de inimă, forţat, când poate gândurile au fost plecat în altă parte. Era un crin sau … la o privire mai atentă, o cală. O cupă rece, curată, cu un pistil disproporţionat, otrăvind privirea. Nimic din gingăşia unei zile de floare, o greutate parcă căzută din poala nopţii. Broşa asta dispreţuia realitatea! 
– Letiţia credea că e cea mai urâtă broşă din lume. După ce tată-său pierduse toată averea, la masa de joc, până şi napii umpluţi, copţi în rolă, cu căciuliţă de brânză, i se păreau delicioşi. Dar broşa era urâtă. Tanti Marcela, sora mamă-sii i-o dăruise de ziua ei. Le luase pe amândouă de suflet, după ce pe tată-său îl găsiseră slugile spânzurat în pivniţă. Mamă-sa, coana Dumitriţa, părea să nu fi băgat de seamă. E drept că atunci când era întrebată, de vreo persoană lipsită de suflet, era cu greu trasă afară din plâns şi numai cu sticluţele cu săruri. Coana Dumitriţa era una dintre acele făpturi fericite la orice oră din zi şi din noapte, prea exaltată pentru gusturile soră-sii, Marcela. Tot târgul o vorbea, dându-şi coate, dar vorbele îi ajungeau surde la urechi. În timp ce soră-sa, Marcela, era un model de eleganţă, coana Dumitriţa se împopoţona ca o pupăză. O lipsă de gust moştenită de la nişte sânge înmuiat de un străbunic ftizic în vintre cu arşiţă de ţigancă. Aşa fusese sfătuit de doctori, înainte de a-l birui boala de plămâni şi a lăsa neamul sterp, lipsit de moştenitor. De câte ori nu încercase duduia Marcela , fără succes, s-o domolească în spirit! Dumneaei nu suferea asortări. Pene, mărgele, voaluri, catifele, tafta, toate le găseai pe dumneaei, ca la bazar. Roşu, verde, galben şi o mână de portocaliu. Coana Dumitriţa părea coborâtă din borcanele cu vopseluri ale zugravilor. Marcela, care suferise o decepţie, dintr-o dragoste neîmpărtăşită de un poet la modă şi nu era măritată, încă, la acea vreme, era, în schimb, cea care dădea tonul târgului. La începutul sezonului cucoanele aşteptau cuminţi, în case, pândind pe la geamuri, s-o vadă trecând în trăsură, ca să ştie ce se mai purta pe la Paris şi Roma. Croitoresele, la rândul lor, aşteptau cu acul în mână, onorate când le călca pragul cu liste de pe unde să comande mătăsuri şi taftale pentru cuconet. Marcela se ducea, personal, la Paris, unde avea conturi la mari case de modă şi, dacă alte cliente erau ţinute din politeţe sau lucrativ, Marcelei i se cerea părerea şi i se urmau sfaturile. Griul perlat o prindea foarte bine, avea nişte ochi ca un cer de vară, un pic noros şi părul castaniu, împrumutat cu reflexe stacojii, de amurg, din sucul de sfeclă. Pastelurile îi şedeau bine dumneaei, deasemenea şi imprimeurile mici, cele mari doar abia conturate. Culorile tari erau invitate numai pe rând şi cu măsură, ţinute pe lângă tonuri neutre, cuminţi, cu dicţie şi frază coerentă. Exhibiţionismul de orice fel nu era tolerat. Nicicând Dumnezeu nu mai pusese alături două surori atât de străine una de firea celeilalte.
Pe Letiţia coana Dumitriţa o îngalase în culori, parcă luate de pe dumneaei. Funde enorme, încreţite sau pictate de mână, aduse de negutatorii ruşi, dimpreună cu rochiţe înfoiate, pe patru jupe, cu broderii grele şi însiropate în curcubeu de crivăţurile Siberiei. Marcela compensase cu trusouri comandate anume pentru ea, odată cu ale ei, la Paris, dar coana Dumitriţa găsea întotdeauna un motiv să le mai coase nişte paiete, nişte mărgeluşe sau volănaşe.
Când primise broşa, într-o cutie elegantă, de catifea neagră, Letiţia crezuse că fusese rătăcită, din greşeală, între cadourile ei. Apoi, înainte de culcare, se plânsese maică-sii, broşa era urâtă, nu avea să o poarte. Coana Dumitriţa fu, într-o oareşice măsură, de acord, era urâtă, dar trebuia s-o poarte, nu se făcea s-o supere pe tanti Marcela, care se îngrijea de ele amândouă şi trecuse fata şi în testament. Letiţia avea să moştenească toată averea.
Broşa atrăgea toate privirile. Priviri curioase, care sfârşeau consternate, căci bijuteria abia de ascundea un imbold animalic, ca o sudoare de alcov, ceva grotesc de arătat în public. Între foanţele alese de mamă-sa, parcă prindea şi mai abitir viaţă! În fiecare seară, când o lăsa pe măsuţa de la oglindă, Letiţia se jura să n-o mai poarte, dar de dimineaţă, sub privirile mustrătoare ale coanei Dumitriţa, peste masa întinsă pentru micul dejun, o scotea de sub rever, ruşinată. Tanti Marcela se ridica de la masă şi, în drum spre gherghef, o potrivea pe nodul în gât, ca pe o camee de sorginte regală. Letiţia începu să-şi aleagă cu grijă îmbrăcămintea. Dacă până atunci lăsase totul în seama maică-sii, fiind preocupată mai mult de cărţi şi grădinărit, acum bătea prăvăliile şi cerea sfatul Marcelei, pe modele alese din reviste. Nu renunţase la culoare, dar începuse să coordoneze cu încăpăţânare piesele, cu aşa talent încât întorcea mai multe capete decât mătuşă-sa, în plimbările la şosea! Prefera culorile tari, care se mulau sub ochii ei verzi şi sub mângâierea părului ca pana corbului. Linia aleasă era însă clasică, pantofii – neapărat scumpi şi în două nuanţe mai închişi la culoare. Lenjeria, pe aceleaşi note. Broşa parcă se zăpăcise. Din răţuşca cea urâtă, pe noile modele intriga, o frumuseţe tulbure, un accesoriu interesant.

Letiţia s-a măritat bine, în familia unui prim-ministru. Mamă-sa a zăpăcit de cap un conte italian şi toată lumea fusese de acord că se potrivea Carnavalului de la Veneţia. Poetul a murit în braţele Marcelei, se reîntâlniseră în Orient Express şi lăsaseră anii să-şi facă de cap, împărţiţi pe spinările amândurora.

Un prinţ broscoi în lumea broşelor crinul nostru …
Am mângâiat, absentă, petalele răsucite pe dos. Parcă creştea în mine o duioşie, după ce-i ascultasem povestea. Doamna mi-o prinse de funda ce-mi ţinea rochia îmbrăţişată de talie. Dinspre vişin, o coţofană tăie aerul şi, neîndrăznind s-o apuce, plecă cu un miez de nucă în cioc. Când sarea i se lăsă pe gâtlej, se întoarse şi o lăsă să cadă, cu dispreţ, pe masă. Ne-am trezit râzând, berea ne răcorise.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s