Toamna degustătorului de vin

nicolae-vermont-basmaua-galbenc483

( Basmaua galbenă, de Nicolae Vermont )

 

Vasilena trase poarta după ea. Se mai uită o dată în urmă, gata să ia totul de la început, dar iertarea nu mai veni, în grabă, ca altădată. Soarele stătea ascuns, cu plapuma trasă peste cap, se făcuse aşa o linişte, de nici cocoşii nu aveau curaj s-o spargă! De pe obraji plecau, de rămas bun, nişte muţenii de lacrimi. Doar teii, uitaţi la drum, o boscorodeau, în şoaptă: „Unde pleci, Vasilena? Unde duci cărările tale?”. Căruciorul începu să scârţâie, lăsând dâre adânci în colb. Îl avea de la bunică-său, ăl mai mare cioplitor de-l avusese satul! Înflorise scândurile, din daltă şi, când le strânsese laolaltă. le pusese şi capac, înainte de a le ridica pe roţi. Ca la o ladă de zestre. Arăta ca o ladă de mutat zestre. Vasilena îşi lua viaţa cu ea, partea aceea care fusese numai a ei şi de care Ionaş nu se mai atinsese de la moartea mamă-sii. Atunci se apucase de băut, în sat. Mă-sa rece, nevastă-sa stearpă. Nu-l ocărâse, răbdase cu privirea în pământ. Apoi, mai alaltăieri, ţaţa Domnica, mătuşă-sa, îi aduse vorbă că o lăsase cu burta la gură pe Alexandra, fata învăţătorului. Îşi strânsese cârpele la un loc, înnodă în ele neputinţa şi resemnarea şi se lăsă plânsă de mamele cerului. Poştaşul îndrăzni s-o strige la geam, nu-l auzise de la poartă. Veşti rele. Tată-sau plecase la drum lung, să bată la gardul lui Sân’ Petru. Îi lăsase casa, aşa cum o ştia. Poate avea s-o vândă şi să călătorească pe undeva, ca cucoanele de la oraş. Vasilena pleca să se vâre din nou în patul copilariei, să-şi tragă pe spinare cerga miţoasă, care-i ţinuse altădată de cald, la gura sobei, unde poate o mai aşteptau poveşti. Zidurile casei păstrează, ca pe o milostenie, glasurile părinţilor. Teii îi purtară grija până la marginea satului. Vasilena dădu obosită din mână. Mulţumi cu o rugăciune şi lăsă cocoşii să strige ziua pe nume.

Ionaş se trezi căutând-o. Îi făcea silă să vadă cât de lesne accepta durerea, dar îl zgâria atât de adânc în suflet, încât nu putea trece de zori fără să-i cerşească măcar o privire. Să-şi pună de leac. În casă era frig. Bău tot rachiul, stors din prunii tineri de la poala fântânii. Bău şi vinul pus la păstrare pentru ospeţii şi pomeni. Se dezmetici la săptămână, când tată-său aruncă peste el o căldare cu apă rece. Satul aştepta cu ochii la poartă. Îşi puse costumul de ginere şi pălărie cu betelie tricoloră şi ţinu drept, până la poarta şcolii. Alexandra umplea, cu uşurinţă, casa cu bucurii. Pruncul, un flăcău dolofan şi cu harapnic de aer în plămâni, îi ridică pieptul la deal, cu mândrie.

Cale de şase sate, Vasilena se află borţoasă abia când căzu lată, în grădină, în timp ce aduna nişte roşii. O vecină îi sări în ajutor şi strigă la bărbaţii tocmiţi să pietruiască drumul, să caute doctorul. Căzuţi într-o aţipeală molcomă, la umbra unui cireş, după arşiţa cu care-i biciuise amiaza, nu mai pierdură vremea, ci o purtaseră pe braţe până la dispensar. Vasilena zăcu, pe gânduri, aproape două zile încheiate. Nu dacă avea să se întoarcă acasă, ci dacă sa trimită vorbă lui Ionaş ori ba. A treia zi îi călcă pragul Domnica, în drum spre Mănăstirea Neamţului. Ionaş nu-şi mai încăpea în piele. Avea flăcău şi o muiere nou-nouţă, care întorcea capetele. Mătuşă-sa o privi cu milă, după care plecă, să-l mânieze şi pe Dumnezeu.
Vasilena născu o fată. Şoldurile i se lărgiră icnind, lăsând în păr o brumă, pentru anii seci. Oglinda se retrăsese demult din casa ei, iar pe icoane mai atârna, în buza nopţii, doar câte o părere de rău. Dar nu apucă fata să facă primii paşi, când Vladimir, un flăcău tomnatec, de care soarta uitase, prinsă cu alte treburi, îi bătu la poartă, să ceară o cană cu apă. Oamenii din sat ajutau la drum şi-i dovedea zăpuşeala. S-au prins de mâini şi nu şi-au mai dat drumul. Curtea s-a umplut de copii şi pe undeva, pe după poiata găinilor, fericirea se freca pe pântecul larg, mulţumită.

Prin cealaltă curte, copiii treceau cât să prindă să vorbească, după care erau traşi în lume de braţe dornice de învăţătură. Ionaş îmbătrâni singur. Alexandra s-a măritat cu şeful de gară. Urmară Ileana, Viorica, Marilena, Sorina, care se măritară şi ele, cu prunci cu tot, cu bărbaţi cu serviciu la oraş şi inimi calde în servietă. Când fata lor, Ioana, a terminat facultatea, s-a întors acasă de mână cu bărbatul cu care învăţa să iubească. I-a dus să-l cunoască pe Ionaş. Venise timpul să-şi ţină promisiunea făcută fetei. Ionaş strânse lacrimile în pumn. Viaţa îl ruga să vină înapoi, nu degeaba îi dăduse târcoale. Îmbrăţişă copiii, cu tot ce-l mai ţinea în putere. O căută din ochi pe Vasilena. Nu mai era în curte.
Vasilena se opri, încă o dată, la poartă. Lăsă un gând s-o poarte, pentru o vreme, înapoi, apoi întoarse capul şi-l văzu pe Vladimir privind-o. Alergă spre el şi i se cuibări în braţe. Acolo îi era cald şi pe inimă dimineţile lăsau rouă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s