Romanţă

window ( from SpokeninRed )

Îşi lipi fruntea de geam. Suflul cald curgea pe sticla rece, ameţind-o. Tresări. Bărbatul se oprise la capătul străzii, căutând, încurcat, o nălucă. Avea o siluetă frumoasă, un profil aristocratic, dar trist. Părul, uitat lung, i se zbătea pe umeri. Fetiţa atrăgea atenţia. Era o versiune mai mică a bărbatului, cu gropiţe în obraji şi coadă pe spate. Întotdeauna întorcea capul, prefăcându-se că nu o vede. Îl trăgea după ea, spre străzile vecine. De acolo îl auzea cântând, vioara părea să trimită o muzică scrisă anume pentru ea. Se minţea, muzica nu aparţine nimănui, muzica e ca aerul, stăpână peste toţi. Ce ironie! El nu putea să vadă, ea nu putea să meargă. Muzica făcea cărare între ei. Nu numărase anii de când îl pândea de la fereastră. Veneau dis de dimineaţă, la prânz plecau, chemaţi acasă, probabil, de o bunicuţă îngrijorată că nu-şi puseseră fularele la gât. Venise primăvara, dar pe la subsuori copacii încă aţineau răcoare. O vecină îi spusese că nevasta îi plecase, lăsându-i în urmă fata, să nu se piardă în întuneric. Uneori putea să jure că îl simţea plângând … În el îşi salvase singura realitate. Când zâmbea, aşa, chiar şi nimănui, o apuca o poftă necunoscută de alergat, era fericită până în vârful picioarelor. Spre seară, se mai întorceau pentru câteva ore. Lumea se aduna pe la porţi, pe drum, plimbând nişte nostalgii, în tăcere. Deschidea geamul, să-şi pună nişte note sub pernă. În fiecare seară se ruga pentru ei, nu mai rămăsese nimic altceva între ea şi Dumnezeu.

Peste noapte plouase. N-ar fi vrut să iasă din casă, dar Anei nu-i plăcea să stea singură, căuta copii. Ce ştia ea despre singurătate?! Se opri, căutând, nici el nu ştia ce … Era acolo ceva ce-l chema mereu, dar Ana îi spusese că era doar o stradă mică, urâtă. Poate …
– Ana, azi vreau să ne oprim aici.
– Nu!
– Ana, te rog …
– Hm, bine …
– Ce-i asta, o bancă?
– Da … e frumoasă, are şi spătar …
– Ce frumos miroase!
– Sunt flori … sunt flori de jur împrejur …
– De ce nu ai vrut niciodată să oprim pe strada asta?
– Era o femeie la geam, se uita mereu la noi … nu-mi plăcea …
– O femeie? Cu plete pe umeri şi mâini subţiri …
– Da, da! Ai văzut-o şi tu? Hahaha … ce prostuţă sunt, nu aveai cum s-o vezi … Îmi era frică să nu te ia, tu eşti al meu nu-i aşa?
– Sunt tatăl tău, Ana, nimeni şi nimic nu pot să mă ia de lângă tine. Mai e la geam? Femeia?
– Nu … numai o bătrână … poate e mama ei …

– Au venit!!! Săraca domnişoară, cât i-a aşteptat … A dat de comandă banca asta frumoasă, a adus grădinar şi flori, o grădina de flori … Purta tot timpul în buzunar dulciuri pentru fetiţă. Leana, ia banii ăştia şi du-te şi pune-i în cutia viorii. Parcă şi el cântă altfel astăzi …
– Toţi banii ăştia? Sunt mulţi!
– Aşa a vrut ea, le-a lăsat aproape tot prin testament, după ce a făcut provizii şi pentru noi. Dar roagă-i să plece după aceea, îndată vine agentul să pună casa la vânzare şi vreau să treacă pe hârtie că strada e liniştită.
– Dar casa nu e tot a lor?
– Numai banii, după ce se vinde, ea nu a vrut să rămână printre amintiri.

men-girl-violin

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s