Stânjeneală

iris-man

Mai întâi un clonţ, ca de castravete,
a împuns ţărâna
şi până să treacă săptămâna
o sabie verde, din teacă, a început să se-ndrepte
spre soare, ce curaj să provoci la duel
taman pe el, stăpânul luminii,
cel ce ţine în buzunar o învoială cu delfinii,
de-a ţine hârjoneala în valuri şi mişel
să fie cel ce s-o arunca în luptă dreaptă
pe timp de pace,
cu abnegaţie rapace,
fără să ţină cont că doar tăcerea-i înţeleaptă!
Avea să prevestească un pericol iminent
o voce firavă, de garofiţă,
ascunsă dup-un mac cu căciuliţă,
cum că tulpina lungă avea un aer violent,
petuniile s-au dezis de dramă, tras ca prin inel
părea un cavaler, trimis
de la-mpărat, nu vreun proscris,
şi răspundea, timid, la numele de Stânjenel.
C-o pălărie violetă, cu pene aurii
puse pe creştet dis de dimineaţă
şi salutând o gladiolă precupeaţă,
se interesă politicos despre copii.
Când primăvara anunţă bal mare la palat,
cu orchestră de mierle,
sevă la cupe, şirag de perle
pe gâturi subţiri, c-o lăcrămioară se trezi însurat.
Concluzia nu-i o morală abil demascată,
nici nu e lăsată de bunici
şi pusă în discuţie de furnici,
ci o povaţă pentru leul care-a rămas cu gura căscată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s