Vieţi pe tipsii de argint XIX

ross simon bracelet

Brăţara

Se apropia, pentru mine, timpul să plec la facultate. Între timp mă învăţasem să adorm cu poveşti, se înghesuiau în sufletul meu şi-mi era bine în braţele lor. Maria intră în dormitor, fredonând. Micul dejun şi cafeaua ne aşteptau în grădină, oasele obosite ale doamnei ceruseră o zi cu soare. Doamna Otilia îmbrăcase o rochie pastelată, ce căuta umbră sub un şal de mătase. Maria bătuse nişte ouă de toate buruienile din grădină. Foamea mă strângea rău de stomac. Cu cafeaua ne-am delectat pe îndelete, tăcând, fiecare pe zâmbetul ei. Maria mi-a adus o brioşă, cu afine pe la gură. Siropul dulce mi s-a prelins pe gât, într-o dâră de cerneală, până departe, între sâni.
– Fetei i s-a zugrăvit o venă, ca o rană de pe ceştile de porţelan.
– Se duce cu lapte, ia o picatură pe deget. Maria, adu te rog brăţara cu safire, azi instruim copila pentru lucruri fine.
Maria a pus pe masă o cutie lungă, de catifea roşie şi o sticluţă plină cu o pastă albă, ca cea de dinţi. Doamna a deschis cutia, cu grijă, parcă să n-o trezească din somn. Pe palma de catifea odihnea o ceată de copii din nestemate, prinşi ca-ntr-o ramură de cireş în floare. Safire albastre şi roze se trăgeau unul după altul, furând lumina din priviri. Doamna scoase dintr-un toc de piele tăbăcită o pensulă subţire şi înmuind-o în pasta albă, începu să cureţe pietrele şi mânuţele cu care se ţineau de argint.
– Bijuteriile cu pietre scumpe se curaţă cu grijă, cu dragoste şi frica de a nu zgâria. Vrei să încerci?
Îmi tremura mâna, dar îmi luasem în serios caznele de ucenic. Şi eu, şi Maria aşteptam cu urechile ciulite povestea.
– O chema Lili. Bunică-sa, o nemţoaică aspră, din Köln, insistase să fie botezată Lili-Marleen. Îşi pierduse fericirea pe front. Tatăl fetei se pripăşise în limba română de dragul unei moldovence care trimisese un ceas la reparat, o minunăţie, cu capac din aur de 24 de carate. Îşi deschisese un atelier cu dever, şi pe atunci era la mare căutare precizia germană. Pentru că el însuşi fusese botezat Adolf şi nu se dovedise de bun augur, fiind nevoit să se ascundă sub alintul nevesti-sii – ‘dragul de Dolcu’, închisese ochii la partea cu Lili, dar refuză categoric să fie vreodată pomenită partea cu Marleen. Trecuseră printr-o amestecătură de războaie şi ei, nemţi, nu îşi recâştigaseră încă dreptul de a mai ridica nasul pe sus.
Pe când avea 5 ani, Lili asistă la o scenă de familie care avea să o urmărească toată viaţa. Venise alergând de afară, să-i arate tatălui o buburuză care i se prinsese de rochiţă şi îl găsise dându-i o palmă mamă-sii. O podidiseră lacrimile şoptind:
– Iubesc … iubesc! Înţelege!
Tatal a luat-o în braţe şi împreună au ieşit în grădină. Pe chipul femeii se zbârcise o lacrimă. Lili a întors capul către tânguiala mamei, iar aceasta şi-a deschis braţele, pentru ea sau pentru tata, Lili nu ştia. A dat din picioruşe şi a alergat la pieptul femeii, adormindu-i un sărut pe umăr. Tatăl rămăsese, gârbovit de oboseală, în faţa ferestrei, mulţumindu-se să le privească.
A doua zi s-au mutat într-o altă casă. Zilele erau la fel, dar înnopta cu de-a rândul, când la unul, când la celălalt. Lili era un copil iubit, dar iubit cu durere, un bandaj care speria fericirea. Pe mâna mamei strălucea acum un inel cu multe diamante, tata încă mai purta veriga simplă de aur, nu avea s-o mai dea jos până la moarte.
Răsfăţată ca de o compensaţie din culpă, Lili se transformă, aproape peste noapte, într-o domnişorică rece şi calculată, sub o mască veselă, de viclenie binevoitoare. Fata nu ducea lipsă de pretendenţi, dar în ciuda planurilor tatălui, care avea în vedere câteva partide strălucite, dezvoltase o fobie pentru inele, dând vina pe o moştenire de sânge pe linie maternă. Mamă-sa ajunsese la a patra căsătorie şi tot nu avea de gând să se oprească. Lili trăia cu frica că dacă ar fi acceptat inelul, a doua zi s-ar fi putut îndrăgosti de altcineva. Nicicând drobul de sare nu alterase atât de puternic aşteptările de la viaţă ale cuiva! Era de ajuns să intuiască o intenţie de a oferi un inel şi Lili inventa pe loc motive de despărţire.
Pe la o coadă de primăvară, ce se scutura de un greu de ploi şi noroaie, îl însoţi pe tată-său într-o călătorie de afaceri, la Londra. Acolo ploile îşi făceau şi mai abitir de cap, speriind gleznele subţiratice ale verii. Ca s-o îmbuneze, bătrânul îi promisese un dar de la magazinul de bijuterii al hotelului. Înăuntru lumina se împestriţa, furând culori din vitrinele de sticlă, înnobilând auriul de la naştere. Un tânăr indian, cu turban de şofran şi broderie bogată pe pieptul cămăşii, o conduse la o măsuţă ca de cafea, păzită de o veioză. Din cutii mute, de catifea, o momea cu bijuterii pe care le lăuda neafectat, zâmbind puţin şi oarecum trist. Aerul mirosea a mosc şi a cuişoare. La un moment dat se ridică şi se scuză, plecând în căutarea unui pandantiv cu rubine. Bătrânul tată speuse o rugăciune în gând, dorind unul în formă de inimă. Niciunul dintre ei nu-l văzuse ascultând de după o coloană de marmură, ce ţinea pe umerii laţi toată curiozitatea tavanului. Tânărul, căci era fără doar şi poate o persoană tânără, îşi strânse la subraţ bastonul şi prinzând-o pe Lili de încheietură, îi închise o brăţară cu safire de jur -imprejur, aplecându-se să-i sărute pulsul. Aerul se înecă cu propria respiraţie. Tânărul indian deschisese gura, să anunţe pe covor roşu venirea rubinelor, dar se răzgândi şi, zâmbind condescent, îl luă de braţ pe tată, propunându-i un model de cadou de nuntă.

Lili a trăit toată viaţa cu spaima că s-ar fi putut îndrăgosti de altcineva a doua zi, dar în păcate, sau poate aşa arată fericirea, se trezea mereu între aceleaşi acolade, înlânţuită de aceleaşi promisiuni. Parcă prinsă într-o brăţară cu safire, din care unele roze, şi altele albăstrii … Nimic nu e întâmplător …
– Nici numele meu …
– Nici.
– Acum am scos biscuiţii din cuptor, încă le sfârâie pe ochi stafidele. Am pus pe farfurii şi nişte gem vârtos de zmeură, din cea culeasă în luna lui mai.
Scofeturile Mariei miroseau dumnezeieşte, dar un inc pe suflet nu-mi dădea pace.
– Aveţi cumva o fotografie a Liliei?
– E un portret al ei pe holişor, lângă oglindă.
Curiozitatea m-a luat imediat de mână.
Lili fusese o femeie frumoasă, ochi albaştri, uşor ridicaţi de colţuri, parcă stăpânită de propria mirare. Părul îi fusese bogat, îl purtase ridicat în creştetul capului, strâns sub un pumn de mătase, apoi lăsat să se plângă domolit umerilor. Un blond auriu pe care pictorul, grăbit, vărsase nişte tonuri de lumină. Am început să râd şi ochii mi-au fugit în oglindă. Părul negru mă mustra, arţăgos, că-l împletisem prea strâns în codiţe, de pe frunte se cerneau pistrui, dându-se de-a berbeleacul până la buze. Ansamblul era preluat atât de stingher, încât n-a fost mare scofală când am scos limba. Maria m-a prins de umeri, fără să mă dojenească din priviri, după cum avea obiceiul, ci m-a trimis după glasul doamnei. Îmi făcuse, de comandă, o rochie de catifea, cu un decolteu aproape străveziu, de dantelă, ce abia se ţinea de umeri. Un roz secretos, prăfuit, ca un dor de amurg. Mi-a prins de încheietură braţara de safire. Oglinda murea de ciudă.

pink dress 2

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s