Bătături de primăvară

Nicolae-Grigorescu-Fetita-in-rosu

( Nicolae Grigorescu, Fetita in rosu )

Moş Vasile s-a supărat pe primăvară, şi-a atârnat o boccea de coada sapei, a ridicat-o pe umăr şi a plecat de-acasă. Babele, abia trezite pe după porţi, n-au scos o vorbă, câinii au schelălăit mai mult de foame, numai Rahila popii s-a minunat, ea fusese martor când moş Vasile vânduse pământul. „Încotro nebunul?”, s-a întrebat, dar au prins a o trage copiii de fustă, cerând de mâncare şi a lăsat să-l strige pentru altă dată. Moş Vasile a urcat la munte, acolo iarna nu se lăsa aşa uşor dusă de nas. Se aciuă într-o colibă părăsită, unde pe vremuri se întâlneau, să dea pe gât rachiu, nişte pădurari şi de unde puteai să priveşti la spata muntelui, la tot ce mişca fără să ceară voie. Ce rost îşi mai avea în sat, când nu mai avea pământ de lucrat? Îl vânduse când i se îmbolnăvise vaca, să aibă bani de veterinar, dar vaca se încăpăţânase să moară, lăsându-l singur pe lume, dacă nu punea la socoteală o mână de găini. Înainte de a pleca le înghesuise în coteţul Gherghinei, o namilă de muiere care de câte ori îl prindea cu sticla de rachiu în mână, îl lua la bani mărunţi. Îl pândea printre scândurile gardului, când smulgea buruienele agăţate de castraveţi. Castraveţi muraţi ca ai ei nu aflai cale de cinci sate! Ca să nu-şi scape bărbaţii la ea în curte, muierile cumpărau tot ce avea, căci niciuna nu-i aflase reţeta. Încercaseră cu frunze de ţelină, cu nuieluşe de cireş, cu boabe de muştar, un pic zdrobite, dar pe când ai lor borhoteau înainte de primul ghiocel, ai ei se ţineau tari şi buni de mâncat şi după aprilie. Moş Vasile se temea că-i pusese gând rău şi voia să-l năimească să-i repare doagele de la butoaiele burduhănoase de stejar. Îi era frică că dacă o scăpa în bătătură, l-ar fi luat pe sus, cu casă cu tot. În ultimii ani nu mai vorbise decât copiilor, săreau gardul din dosul şurii şi veneau să împartă cu el cocoşei şi mere uscate. Pe când mai era încă în putere, s-a luat la băut cu un ţigan, care umbla după bâlciuri, şi ăla, rămas fără bani, lăsase în urmă un grătar unde, pe jăratec, dădeau din picioare, a ciuleandră, boabe colţuroase de păpuşoi. Merele le tăia aşa cum îl învăţase mamă-sa, în felii nici groase, nici prea subţiri şi le punea pe ziar, să odihnească pe prispă, la soare.
Singur în colibă, moş Vasile se lăsă călcat de o lacrimă, pe blândul ochiului. Drăcui, lacrimile erau treabă muierească. Flăcările din vatră muşcau gerul dintre pereţi, aducându-i aminte cum strângea ţărâna în pumn şi i se răsfira printre degete, mirosind a reavăn, a … lua-o-ar dracu’ de primăvară! Adormi învelit într-o cergă flocoasă, din care nici puricii nu scoteau nasul afară.
Tincuţa puse o păpuşă, din cocenii lui moş Vasile, în desagă, două turte, uitate pe buza plitei şi rochiţa cu volane, din casa ceea mare şi, săltând-o pe umăr, cum văzuse la gârbovitele care strigau după haine vechi, scoase capul pe poartă. Mamă-sa şi tată-său dormeau buştean, împrăştiaseră balegă pe ogor, cu o zi înainte şi întârziaseră în noapte, ca să-şi scoată, cu săpun făcut în casă, mirosul din piele. Nicio geană de lumină nu belise încă ochii cocoşului, ca să-i ardă de cântat. Pana la prânz tot satul avea să caute, înnebunit, fata. S-a dat alarma şi în comunele vecine.
Moş Vasile a găsit-o adormită între frunze moarte, pe când cobora la vale, după vreascuri. Tincuţa s-a trezit lângă foc, dar s-a împotrivit să fie dusă înapoi acasă. De când dăduse primăvara toată lumea era plecată la câmp, iar când se întorceau, osteniţi, oamenii nu mai aveau chef de poveşti. Moş Vasile a coborât pe furiş în sat, într-o noapte, ca să dea de ştire, la poarta Tincuţei, că fata era teafără, dar nu voia să se întoarcă acasă. După el s-a ţinut o ninsoare a mieilor, cinci zile muntele a refuzat să mai primească picior de om. După Tincuţa, ai ei au venit la spartul verii, înainte de a umple hambarele şi a da drumul la vin. Fata crescuse aproape doi centimetri şi învăţase pe de rost poveştile lui Creangă. Lui moş Vasile începuse să nu-i mai fie frică de moarte. Se împăcase şi cu primăvara.
Când Tincuţa şi-a pierdut primul dinte, moş Vasile a plâns, ca o muiere, două zile. De-acum niciunul nu mai putea să-şi amintească de Stan Păţitu fără să şuiere şerpeşte. Primăvara abia aştepta să-i crească un dinte nou fetei şi moşului să-i scoată peri albi …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s