Intalnire cu o gara

Gara-de-Nord-noaptea

Era atat de tarziu incat pe fata nu-mi mai ramasese nicio urma de lumina. Imi spusese ca pleaca, dintr-o data, si cu el nu gaseam niciodata replica potrivita. Am tacut. Fetele adormisera, caminul Politehnicii isi refacea fortele dupa sisificele sesiuni de examene. Fumam pe casa scarii. Voisem sa-l trag de maneca inapoi dar ridicase palmele a teama de consecinte. Eram convinsa ca-l iubeam dar nu vedeam nimic din mine intransul.
Trenurile faceau curatenie in oras. Unul avea sa-l duca acasa. Deodata mi s-a facut frica, daca n-am sa mai iubesc? Ma aruncasem unei matusi dinspre tata, o singura dragoste ii pusese la pamant toata viata. Am incalecat balconul care mentinea in viata duhoarea de la ghena si mi-am dat drumul in iarba. Am alergat pana la gara, mai era comunism, strazile erau pustii. Garile, aeroporturile, autogarile sunt singurele orase care nu mor noaptea. Inauntru era cald, lumina si murmur. Trenul l-a luat de sub ochii mei. Am ramas sa astept niste ganduri pe-o banca dar nu-mi venea nicio parere de rau. Ma intorsesem pentru mine nu pentru el, caci nu ma mai intorsesem in nicio alta data. Pentru nimeni. Asa prinsesem de la tata, sa merg drept inainte. Acum avusesem curajul sa intorc capul, sa vad ce lasam in urma. Eram tot eu, nu mai avea de ce sa ma urmeze vreo frica.
Am ramas pana dimineata in gara. Erau flamanzi, artisti ce plecau in turneu, soldati agatati de-o permisie, curve, popi si betivi. Si cativa oameni bogati, cu serviete pline cu maculatura pentru conferintele de partid. La un an, anuntandu-se doar cunostintelor, a venit Revolutia. Un fost coleg de liceu m-a recomandat patronului de butic la care lucra. Toata lumea se ferea de tura de noapte. Se inmultisera betivii, curvele, hotii si se simtea miros de peste. Aparusera non-stop-urile si disparuse senzatia de foame. In Gara de Nord coborau din vagoane oameni de toate natiile. Nicicand nu mai auzisem asa un amalgam viclean de limbi straine. Oamenii devenisera darnici, bacsisul depasea cu mult salariul. Si mai erau si povestile. Mi se umpluse capul de povesti. Daduse Dumnezeu o iarna grea si trenurile, ramase costelive, abia daca razbeau prin nameti. Intarziau cu orele sau erau pur si simplu intoarse din drum. M-au salvat de la inghet obiceiurile din camin. Ceai la termoplonjor si resouri improvizate. Buticurile erau niste constructii stramte din sticla, loc pentru marfa si foarte putin pentru respiratie.
Gara se animase mai mult ca niciodata. Toti cei din strada se mutasera sub acoperis. Mereu aveam musafiri la masa, imparteam cu cei mici care respirau de foame din punga. Alteori cautam batrani carora le era mai de folos un pahar de vodca, intr-atat se raceau dormind pe gresie incat calatorii ii confundau cu pietre de cimitir. De la mine nu fura nimeni niciodata. Eu hraneam hotii altora. Mie imi lasau remuscari. Imi aduc aminte de un pusti caruia un elvetian ii pusese in palma 200 de dolari. Venise sa-mi cumpere un parfum pentru ca-i daruisem sosete si o pereche de cizme de cauciuc. O turcoaica care-si lasase la vedere doar ochii le-a cumparat incaltari tuturor aurolacilor. Patronul unui restaurant le-a pus pe masa o tava de chiftele. Cel mai bine in viata am trait printre saraci. Poate uneori mi-a fost foame, dar niciodata nu mi-a fost frig. Copiii avertizau curvele de toanele pestilor, curvele le gaseau locuri calde de dormit, hotii imparteau prada cu toti iar politia, marsaluind de-a lungul si de-a latul, tinea loc de morala. Uneori ajungeau pe peroane oameni de condei, de pe scenele de teatru sau opera. Nu-i recunostea nimeni, noctambulii canalelor nu aveau curent la televizor. Garile acelor timpuri debarasau de identitate. Romanii pierdusera si din rautate, invinsi de cativa ani de deruta. Apoi la fel ca altadata in trecut, studentii au reinceput sa fie considerati elemente anarhice, imature, hranite cu iluzii din Occident.
Pe el nu-l mai vazusem desi cineva imi spusese ca s-a intors. Aveam sa trecem unul pe langa celalalt fara sa luam in calcul vreo gara. Trenuri gonind pe linii paralele.
Intr-o dimineata a trebuit sa-mi iau ramas bun de la gara, dar m-am intors tragand dupa mine armate de trenuri. Altadata ma impiedicam de navetisti hamesiti de noutati, cu nasurile afundate in ziare, un corn cu rahat in mana si cafea in pahare de plastic. Acum cafeaua te avertizeaza pe propriu-i carton ca-i fierbinte. Si nasurile s-au lipit, aproape confundandu-se, de telefoane. Cornurile s-au frantuzit dar inca ne simtim de parca am inghitit rahat. Curvelor, cersetorilor si proxenetilor guvernul le promite ajutor social. Din alte limbi trenurile aduc tot romani, dar numai in concediu.

gara de nord

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s