Întâlnire cu o gară

Gara-de-Nord-noaptea

Era atât de târziu încât pe faţă nu-mi mai rămăsese nicio urmă de lumină. Îmi spusese că pleacă, dintr-o dată, şi cu el nu găseam niciodată replica potrivită. Am tăcut. Fetele adormiseră, căminul Politehnicii îşi refăcea forţele după sisificele sesiuni de examene. Fumam pe casa scării. Voisem să-l trag de mânecă înapoi, dar ridicase palmele a teamă de consecinţe. Eram convinsă că-l iubeam, dar nu vedeam nimic din mine întrânsul.
Trenurile făceau curăţenie în oraş. Unul avea să-l ducă acasă. Deodata mi s-a făcut frică, dacă nu aveam să mai iubesc? Poate mă aruncasem unei mătuşi dinspre tată, o singură dragoste îi pusese la pământ toată viaţa. Am încălecat balconul, care menţinea în viaţă duhoarea de la ghenă şi mi-am dat drumul în iarbă. Am alergat până la gară, încă mai era comunism, străzile erau pustii. Gările, aeroporturile, autogările sunt singurele oraşe care nu mor noaptea. Înăuntru era cald, lumină şi murmur. Trenul l-a luat de sub ochii mei. Am rămas să aştept nişte gânduri, pe-o bancă, dar nu-mi venea nicio părere de rău. Mă întorsesem pentru mine, nu pentru el, căci nu mă mai întorsesem în nicio altă dată. Pentru nimeni. Aşa prinsesem de la tata, să merg drept înainte. Acum avusesem curajul să întorc capul, să văd ce lăsasem în urmă. Eram tot eu, nu mai avea de ce să mă urmeze vreo frică.
Am rămas în gară până dimineaţa. Erau flămânzi, artişti ce plecau în turnee, soldaţi agăţaţi de-o permisie, curve, popi şi beţivi. Şi câţiva oameni bogaţi, cu serviete pline cu maculatură, pentru conferinţele de partid.

La un an, anunţându-se doar cunoştinţelor, a venit Revoluţia. Un fost coleg de liceu m-a recomandat patronului de butic la care lucra. Toată lumea se ferea de tura de noapte. Se înmulţiseră beţivii, curvele, hoţii şi se simţea miros de peşte. Apăruseră non-stop-urile şi dispăruse senzaţia de foame. În Gara de Nord coborau din vagoane oameni de toate naţiile. Nicicând nu mai auzisem aşa un amalgam, viclean, de limbi străine. Oamenii deveniseră darnici, bacşişul depăşea cu mult salariul. Şi mai erau şi poveştile. Mi se umpluse capul de poveşti. Dăduse Dumnezeu o iarnă grea şi trenurile, rămase costelive, abia dacă răzbeau prin nămeţi. Întârziau cu orele sau erau pur şi simplu întoarse din drum. M-au salvat de la îngheţ obiceiurile din cămin. Ceai la termoplonjor şi reşouri improvizate. Buticurile erau nişte construcţii strâmte, din sticlă, loc pentru marfă şi foarte puţin pentru respiraţie.
Gara se animase mai mult ca niciodată. Toţi cei din stradă se mutaseră sub acoperiş. Mereu aveam musafiri la masă, împărţeam cu cei mici, care respirau, de foame, din pungă. Alteori căutam bătrâni, cărora le era mai de folos un pahar de vodcă, într-atât se răceau de tare, dormind pe gresie, încât călătorii îi confundau cu pietre de cimitir. De la mine nu fura nimeni niciodată. Eu hrăneam hoţii altora. Mie îmi lăsau remuşcări. Îmi aduc aminte de un puşti căruia un elveţian îi pusese în palmă 200 de dolari. Venise să-mi cumpere un parfum pentru că-i dăruisem şosete şi o pereche de cizme de cauciuc. O turcoaică, care-şi lăsase la vedere doar ochii, le-a cumpărat încălţări tuturor aurolacilor. Patronul unui restaurant le-a pus pe masă o tavă de chiftele. Cel mai bine, în viaţă, am trăit printre săraci. Poate uneori mi-a fost foame, dar niciodată nu mi-a fost frig. Copiii avertizau curvele de toanele peştilor, curvele le găseau locuri calde, de dormit, hoţii împărţeau prada cu toţi ceilalţi, iar poliţia, mărşăluind de-a lungul şi de-a latul, ţinea loc de morală. Uneori ajungeau pe peroane oameni de condei, oameni de pe scenele de teatru sau operă. Nu-i recunoştea nimeni, noctambulii canalelor nu aveau curent la televizor. Gările acelor timpuri debarasau de identitate. Românii pierduseră şi din răutate, învinşi de câţiva ani de derută. Apoi, la fel ca altădată în trecut, studenţii au reînceput să fie consideraţi elemente anarhice, imature, hrănite cu iluzii din Occident.

Pe el nu-l mai văzusem, deşi cineva îmi spusese că s-a întors. Aveam să trecem unul pe lângă celălalt, fără să luăm în calcul vreo gară. Trenuri gonind pe linii paralele.
Într-o dimineaţă a trebuit să-mi iau rămas bun de la gară, dar m-am întors, trăgând după mine armate de trenuri. Altădată mă împiedicam de navetişti hămesiţi de noutăţi, cu nasurile afundate în ziare, un corn cu rahat în mână şi cafea în pahare de plastic. Acum cafeaua te avertizează, pe propriu-i carton, că-i fierbinte. Şi nasurile s-au lipit, aproape confundându-se, de telefoane. Cornurile s-au franţuzit, dar încă ne mai simţim de parcă am înghiţit rahat. Curvelor, cerşetorilor şi proxeneţilor guvernul le promite ajutor social. Din alte limbi trenurile aduc tot români, dar numai în concediu.

gara de nord

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s