Dumnezeu răspunde la avizier

sunflower 11

De când preluase părintele Eusebiu parohia, mahalaua îşi deschisese sufletul către Dumnezeu, oamenii se strângeau în număr mare duminica dimineaţa la slujbă, nunţile, botezurile, înmormântarile deveniseră treburile tuturor. După slujbă lumea mai întârzia la o colivă şi la un rachiu, la mesele cu bănci de lemn ce apăruseră în curtea bisericii, la umbră de cireşi şi peri, dând pe răzătoare săptămâna şi cucuiele ei. La poarta bisericii părintele plantase un avizier, în formă de floarea soarelui, o arătare râzând din dinţi galbeni, anunţând morţii zilei, fericiţii miri sau cerând ajutoare pentru nenorociţi.
Într-o dimineaţă, în timp ce-şi sorbea cafeaua, după o luptă aprigă cu o omletă cu legume, specialitatea coanei preotese şi pâine caldă, abia scoasă din cuptor, picurată cu unt moale şi gălbior , părintele, aruncând un ochi pe geam, văzu lume multă adunată la poarta bisericii, la avizier. Înspăimantat că nerozi de copii ar fi putut pune poze din reviste deocheate, părintele alergă în papuci de casă, neluând în seamă şocul de pe faţa nevesti-sii, căci părintele nu-şi pierdea cumpătul niciodată, nici la cutremur nu lăsa casa fără să-şi ia bani din portofel sau să închidă uşa cu cheia. Ajuns la poartă, părintele îşi făcu loc din coate, în timp ce mulţimea se strângea în jurul lui, aproape sufocându-l.
– Oameni buni, calmaţi-vă, să nu ne îmbrâncim!
Părintele îşi aruncă ochii pe avizier:
‘’ Dragă Doamne, Dumnezeule, îţi scriu la mare supărare, mi-ai dat pe Matilda de soaţă, m-am jurat la tine în biserică s-o ţiu pe lângă mine şi acuma zice că vrea divorţ. Bre, Doamne, nu mai pot să mă-nţăleg cu ea, cică aşa fac, la oraş, femeile care nu-s iubite, adică ce vrea ea, Doamne, să spună? I-am făcut casă, i-am luat maşină roşie, am furat trandafiri de la Buburuza din grădină pentru ea (iartă-mă, Doamne, şi tu Buburuză, jur că numai o dată), i-am făcut 3 copii. Te rog, Doamne, tu ai făcut-o, tu să-i bagi în cap să vină înapoi, că s-o mutat la soră-sa. Şi degrabă, te rog, urlă copiii de foame şi eu nu ştiu să le dau de mâncare. Am să plătesc o slujbă la părintele, să ai şi tu, Doamne, bani de-o bere şi de-un mic. Doamne ajută! Anton’’
Crucea de pe acoperişul bisericii sclipi în soarele cald de dimineaţă, iar o scânteie aduse ochii înmărmuriţi ai popii la cele pământeşti. Părintele învăţase multe de când preluase astă parohie, casă de nebuni, ar fi spus unii, el o alinta ‘mai neobişnuită’ la şedinţele de la arhiepiscopie. Oamenii trebuiesc luaţi aşa cum sunt, aşa i-a făcut Dumnezeu, dacă El poate să-i iubească, trebuie să încerce şi Omul.
– Anton e la vreme de necaz, să ne rugăm pentru el şi pentru Matilda, să găsească calea dreaptă, plăcută lui Dumnezeu.
– Da, părinte, da’ să trimiţi vorbă şi la şefu’ matale, că după cum o ştim noi, Matilda-i tare încăpăţânată, nu ştiu cam câte cărţi de rugăciuni tre’ să citim, că noi mai avem şi treabă pe-acasă!
– O să ne rugăm şi în gând şi o s-o rugăm şi pe coana preoteasă să-i vorbească, că ea se pricepe mai bine la treburi din astea, de inimă.
– Aşa e, părinte, matale mai mult cu tămâia şi impozitele pentru cimitir, glumi Nana şi părintele sări ca ars.
– Ce vreţi să spuneţi, madam M. ?
– Vrea să spună că nu-i de glumit cu matale, de dimineaţă, părinţele, poate vii la o ţuică, intră în vorbă şi nea Tache, crâşmarul.
– Gata, gata, oameni buni, gluma-i glumă, dar să nu-l tragem pe Dumnezeu de mustăţi, doară ştim că nu bate cu parul. O să mai fac un avizier de probleme personale, unde să vă puneţi of-urile, vă rog să-l lăsaţi pe ăsta pentru treburile bisericii.
– Apăi treburile noastre îs şi ale bisericii, părinte, că doară Dumnezău o lăsat-o cununia ca la carte, acuma să ne discurci!
– Da, da, aşa e, încuviinţară şi ceilalţi.
Părintele se retrase în casa parohială, îşi începu rugăciunile şi ceru şi el Domnului mai multă răbdare şi înţelepciune, apoi porni s-o caute pe coana preoteasă, în grădină, să stârnească ‘misiunea Matilda’.
A doua zi, de dimineaţă, în timp ce coana preoteasa îi relata discuţia cu Matilda din seara trecută (nu-l deranjase în ajun, căci părintele citea din cărţile sfinte pe seară şi nici ea, nici copilele nu îndrăzneau să-l abată din muţenie), încercând să scoată pălăria de pe oul fiert, părintele rămase cu cuţitul străpungând aerul, împietrit ca şi ochii popii. La poartă era zarvă mare. Popa îşi uită papucii de casă şi alergă desculţ la avizier.
– ‘’Dragă Antoane, mă bucur că te-ai hotărât să-mi vorbeşti, mă plictisisem să-ţi tot port de grijă şi să vorbim doar prin semne. Matilda e mai gingaşă, aşa a ieşit, mai pe toamnă, când vremea îmi dădea şi mie junghiuri. Poate dacă laşi copiii cu mamă-ta vreo două săptămâni şi o duci şi tu la mare şi la distracţii, să-i treacă. Nu dispera, Antoane, urmează cuvântul Domnului, că eu văd şi sar în ajutor. Dumnezeu’’
– Cine a scris blasfemia asta? Oameni buni, o să ne bată Dumnezeu, nu luaţi în râs cuvântul sfânt, vor veni suferinţe mari pe capul nostru. Opriţi gluma asta, hai, fiecare la casa lui!
– Păi ce, dacă Matilda îl lasă pe Anton e de glumă? Io zic să-l lăsăm pe Dumnezeu să-şi facă treaba, după cum a zis.
– Măi, oameni buni, nu ştiu cine a scris biletul ăsta, dar cu siguranţă nu Dumnezeu! Nu mai credeţi în toate prostiile! Mai mult respect pentru biserică, n-ar strica, dacă vreţi îndurare …
– Adică ce, Dumnezeu nu ştie a scrie cu pixul? Păi cine a scris cărţile din care ne citeşti mata?
– Dumnezeu a vorbit, alţii au scris … şi …
– Cum adică? E second-hand?
– Cum o să fie second-hand, măi Ilie? Dumnezeu a făcut Cuvântul, a zidit Lumina, din nimic, din haos, ne-a făcut pre noi, oamenii. Să-L cinstim, nu să luăm învăţătura Lui în bătaie de joc!
– Da, părinte, să trăiţi, da’ dacă El vrea să ajute, io zic să-L lăsăm.
Părintele, care nu mai fusese exasperat din copilărie, când soră-sa îi schimba cămăşile cu bluziţele ei cu dantele, îi lăsă în plata Domnului şi plecă să pregătească slujba de duminică, avea să le explice oamenilor că, deşi Dumnezeu e în tot şi în toate, nu vinde pătrunjel la piaţă. Şi mai avea părintele o misiune, avea să pândească noaptea să vadă cine punea bileţelele la avizier şi să dea netrebnicul în fapt.
Zis şi facut. Părintele mută un fotoliu şi o măsuţă la geam, coana preoteasă îi lăsă un termos plin cu cafea fierbinte, un platou de plăcinte şi biscuiţi şi binoclul din ultimul război, al lui tata mare. Mai dormitând, mai tresărind, părintele rezistă, surprinzător de bine, până pe la 5 dimineaţa, când văzu iar mişcare la poartă. Alergă voiniceşte şi apucă nemernicul de guler, Aurel dintr-a şasea, băiatul Gherghinei de la brutărie.
– Aurel, ce faci tu aici? Cine ţi-a dat biletul, să-l pui la avizier?
– Stai, părinte, nu mă omorî!
– Nu te omoară nimeni, ce vorbeşti, băiete?
– Aşa zice mama, dacă spui că l-ai văzut pe Dumnezeu, lumea te pune pe cruce.
– N-ai tu norocul ăsta, ia zi, cine ţi-a dat biletul?
– Dumnezeu, n-am zis? Cel puţin aşa cred, că era Dumnezeu, că era, aşa, un moş cu păr lung şi alb şi mustăţi fine, ca ale lui dom’ colonel V., şi haine, aşa, ca ale matale la nunta soră-mii… şi…şi mi-a zis ‘Fiule’ . El era, sunt convins, toată lumea o să vrea să mă întrebe, poate fac ceva bani, să-mi iau bicicletă.
– Nu spui nimic nimănui, astea-s minciuni! Zi, cine ţi-a dat biletul, până nu te trăsneşte Cel de Sus. Minciuna nu e plăcută lui Dumnezeu. Hai, spune adevărul, dacă vrei bicicletă Dumnezeu te va ajuta!
Aurel rămase îngândurat preţ de câteva clipe, apoi îşi încrucişă degetele la spate şi spuse;
– Părinte, eu aşa am crezut, că-i de la Dumnezeu, c-o fi fost El, cî n-o fi fost, eu de unde să ştiu, că-s abia în clasa a şasea?
– Of, Doamne, la mari încercări mă pui!
Părintele citi biletul:
‘’Antoane, ai ales calea dreaptă, Matilda va veni azi acasă, s-o preţuieşti, fiule, că asta ţi-a fost soarta. Mulţumesc de banii de bere, Sfinţii şi Eu urmărim Cupa Campionilor, că prea îşi bagă ăl de jos coada. Iar voi, dragi enoriaşi, şi matale părinte Eusebiu, continuaţi lucrarea Mea întru mântuirea voastră, până la înrolarea în armata îngerească. Dumnezeu.’’
Părintelui aproape că îi lăcrimară ochii. Chiar dacă nu era scris de Dumnezeu, biletul era cu voia Lui. Îl puse la avizier şi se duse s-o pupe pe coana preoteasă şi să mulţumească Domnului de soarta lui.
În ăst timp, babele sorbeau din cafeluţe cu caimac, pregăteau banii pentru bicicleta lui Aurel şi pentru taxiul care s-o aducă pe Matilda. Cu o noapte înainte ţinuseră o adunare secretă în crâşma la nea Tache, comitetul bisericii hotărî ce şi cum să-l ajute pe nefericitul de Anton, fără a-l supăra prea tare pe părintele şi nici pe Dumnezeu, da’ oleacă de împunsătură merita şi popa, că prea devenise scorţos pe la slujbe şi nu mai ştia de glumă. În mahala mai era de glumit, c-aşa-i plăcea şi lui Dumnezeu.

.sunflower umbrella

Reclame

Un gând despre “Dumnezeu răspunde la avizier

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s